încă n-am învățat să pun punct când și cum trebuie,
să spun lucrurilor pe nume,
să am ultimul cuvânt.
n-am știut să receptez semnalele celor căzuți: ultimul zâmbet, ultima dorință, ultimul gând
fiindcă cei ce dispar subit, din proprie decizie, par atât de veseli în ultimele lor ore,
ca în pozele văzute pe net cu soliști sub 50 de ani, pe care muzica n-a putut să-i umple.
zâmbetul lor are forța netrucată a frumuseții din spatele unui gard de sârmă ghimpată
pe care toți îl confundăm cu un obiectiv.
și eu, ca toți lașii egoiști, majoritari, m-am servit, la un moment dat, din energia cuiva
crezând că o împărtășesc.
uneori ne ținem pe linia de plutire cu fiecare literă avansând în căsuța de chat.
ține-mă de vorbă chiar și aici, unde nu suntem reali
și totuși suntem.