Câtă vreme aleatoriul este anulat prin stabilirea anumitor relaţii între obiecte, oricât de ignobile ar fi (în urma unei opţiuni, intervenţii sau decizii individuale), arta contemporană nu riscă să fie percepută doar ca o demonstraţie a hazardului sau a capriciului egoist al artistului, ci un mod de interogare şi explorare a realitatii. Interacţiunea dintre materii de forme, culori, texturi şi funcţii diferite nu se mai reduce la un simplu „dialog“ spaţial, ci se pune in termenii unei transgresari. În acest spirit sunt realizate instalaţiile elveţianului Fabian Burgy. Legănarea, glisarea, plutirea sau orice altă acţiune în spaţiu care presupune par-curgere/progresie sunt întrerupte brutal cu un bloc imun(d) de ciment. Volumetria lui cenusie si greoaie dă impresia ocupării abuzive a unui loc şi a unui context care nu i se potrivesc, care îi resping prezenţa subita. Tocmai inadecvarea asta (de tip misplacement) dintre supleţe şi greutate creează, cu economie de mijloace, o tensiune  cât se poate de reală. Percepţia noastra comună este bulversată de fuziunea neaşteptată a blocului inflexibil cu mai multe obiecte indispensabile confortului cotidian: leagănul, toboganul sau căruciorul pentru transportul marfii, adică exact cele care sfidează, în grade diferite, efectul apăsător al gravitatiei.  Scurtcircuitarea fara drept de apel a functiilor acestor obiecte sectionate este expresia radicală a negării caracterului utilitarist al artei, al transformării ei in bun de consum sau in piata (cine digera o instalatie atat de greoaie si de incomodă, care nu poate fi miscata, darmite transportată?). Poate ca se anulează si caracterul ei social, avand in vedere ca obiectele scurtcircuitate fac parte din zonele cu un ridicat grad de relationare umană: parcul, hipermarketul etc. Dincolo de vaditul caracter contestatar, instalatiile ne mai pun in fata unui adevar: asa cum biologia a demonstrat ca poate da greş prin mutanţii ei organici, instalaţiile lui Burgy insceneaza hibridizarea lumii, existenţa monstruosului obiectual, imanenţa cenuşie în care suntem captivi din nemăsurată dorinta de noutate a jocului cu granitele/categoriile/identitatile, generator de incrucisari fortate. Monstruosul nu este altceva decât un experiment esuat. Asadar, arta isi exhibă propriile limite, deci are si un mesaj autocontestatar, dar nu stiu cat de eficient in conditiile in care, desi s-a mers oricum prea departe, in relativismul propriilor ghilimele, nici nu se mai poate intoarce la ce a fost.