Clarice Lispector are ceea ce poate suna depășit pentru zilele ei și ale noastre: forță vizionară. Nimic nu mai poate fi creat, ci doar revelat, spune Joana în Aproape de inima vijelioasă a lumii. Deşi introvertită, de o glacialitate bizară pentru ceilalţi, ea nu alege soluţia facilă a evazionismului în lumea în care se simte străină, ci depersonalizarea, efortul de autodisciplinare mentală pentru ajungerea la esența „de o insipiditate jignitoare”, la The unreality of our being here, cum spune Charles Simic într-un poem. În Patimile după G.H., dezumanizarea e dusă şi mai departe, până la marea generozitate de a nu mai fi eu. Vocea nu se complace în simplul exerciţiu asertiv, ci caută febril adevărul şi identitatea, în paradoxul unei gândiri lucide care poematizează pentru a fi integratoare. Prețul plătit pentru atingerea substanței neutre, transindividuale a lumii, este eșecul limbajului şi renunţarea la frumuseţea înţeleasă ca nevoie de eufemizare, de camuflare a nudului dezgustător. Cu toate acestea, scriitura are o intensitate remarcabilă, pe care puţini dintre cei care au curajul renunţării la sine o pot atinge.

Mă îndepărtam de lege, intrând în infernul materiei vii.

Orice caz de nebunie este ceva ce s-a întors. Pe posedați nu-i posedă ce vine, ci ce se întoarce. Uneori viața se întoarce.

Nici un zgomot, și cu toate acestea, eu simțeam perfect o rezonanță emfatică, una a tăcerii frecându-se de tăcere.

Nu eram prizonieră, dar eram localizată.

Dacă «adevărul» ar fi ce pot înțelege, ar sfârși prin a fi doar un mic adevăr, de mărimea mea.

A crea nu înseamnă a imagina, este marele risc de a ajunge la realitate. Trebuie să am grijă să nu confund sentimentele cu adevărurile.

Oamenii elogiază mult ceea ce simt, iar asta e la fel de periculos ca a detesta ceea ce simți.

Numele e ceva adăugat și e o piedică în contactul cu lucrul. Numele lucrului este un interval pentru lucru.Voința de a adăuga este mare – pentru că lucrul nud este foarte dezgustător.

Sunt atât de sărace căile acțiunii. Mișcări fără adjective.

Alunec de la un adevăr la altul, uitându-l mereu pe primul.

Tăcerea se prelungea în așteptarea a ceea ce își puteau spune. Dar nici unul dintre ei nu descoperea în celălalt începutul unui cuvânt.

Unde pleacă muzica atunci când nu este cântată? se întreba. Să se facă o harpă din nervii mei atunci când o să mor.

Infernul nu este tortura durerii! Este tortura unei bucurii.

Mă simțeam sedusă de diabolic. Pentru că inexpresivul este diabolic. Dacă persoana nu este unită cu speranța, trăiește diabolicul. Dacă persoana are curaj să renunțe la sentimente, descoperă ampla viață a unei tăceri extrem de ocupate, aceeași care sălășluiește în ea însăși; diabolicul este anterior umanului. Și, dacă persoana vede această actualitate, se arde ca și cum l-ar fi văzut pe Dumnezeu.

Dialogul cu lucrurile este mut. Dialogul cu Dumnezeu este cel mai mut din tot ce există. Știu că asta ți se pare trist, și mie, căci sunt încă viciată de condimentul cuvintelor. Și de aceea muțenia mă doare ca o destituire.

Omul înalță case ca să le privească, nu ca să locuiască în ele.  Omul se află mereu în afara lumii pe care a construit-o.

imagini: Beyond appearances by Lis Bailly