artist: Carlo Giambarresi

artist: Jorge Camboa, afiş pentru Bienala din Bolivia, 2017

Lumea nu duce lipsă de oglinzi, ne putem contempla indirect, prin corelative obiective şi obiectuale, fără să mai poluăm cerul şi marea cu prezenţa noastră. Mintea se regăseşte în câmpuri deschise, pe terenuri minate, în refugii subite sau premeditate, iar imaginea aisbergului, impusă de Jung, îi vine mănuşă: vârful vizibil al conştientului şi partea enormă, ascunsă a subconştientului.

Dar nu numai de o simplă ilustrare a spaţiului psihic avem nevoie, ci şi de explorări reale prin imagini de meditaţie, care să inducă fiorul neliniştii, al trepidaţiei în stare să zgâlţâie stabilopozii existenţei şi aşa precare, cu sentimentul a ceea ce nu este definit sau definitiv, fiindcă nimic nu stă pe loc: asemenea Creaţiei, nici Căderea nu s-a încheiat (Margaret Atwood, Anul potopului). Ne înfiorăm la contactul cu apa în timpul unui plonjon, o formă de trecere dintr-o ramă a lumii în alta, dar şi la structurile flotante, îngheţate în cadre incomode, plasate pe calmul înşelător al mediului acvatic: un „iceberg “ şi o „ambarcaţiune “ de agrement, dar denumirile însele sunt convenţionale, fiindcă reprezentările sunt mai mult decât analogon-uri obiectuale, sunt invenţii artistice, chiar dacă uşor recognoscibile de către privitor, rezultate prin contribuţia mai multor factori de practică şi decizie artistică: detectarea potenţialului de combinare şi sinteză a două forme complet diferite (cuţit-barcă, în prima imagine, şi pungă de plastic-aisberg, în a doua), ipostazierea ambientală, coerenţa şi urgenţa mesajului transmis prin codificare vizuală de tip hiperrealist (naturalul periclitat de artificial), structura dihotomică a fiecărei imagini: ceea ce se află la suprafaţă vs. ceea ce se află dedesubt, emersie – imersie, vizibil vs. invizibil, obiect vs. reflexia lui în apă, obiect vs. reprezentare vizuală, aparenţă vs. esenţă, obiect vs. concept.

Chiar dacă s-a recurs la un mimetism a rebours, în maniera lui Magritte, ceci n’est pas un/une…, implicațiile sunt mult mai adânci, depăşesc spectrul artei şi se prelungesc în realitatea şi conştiinţa noastră, parcă niciodată suficient de alerte. Structurile analogice inedite ne pun sub semnul întrebării autosuficienţa perceptivă: obiectele ascuţite aduc la suprafața conștiinței o teamă instinctivă (prima imagine), în timp ce a doua ne confruntă cu consecințele acțiunilor smintite asupra mediului, într-o solitudine abisală plină de frisoanele încă latente, dar iminente ale extincției umane. Nu ai cum să ignori nici scopul metareprezentaţional al privirii înseşi. Tensiunea internă a fiecărei imagini este menţinută de raportul disproporţionat dintre actul de vedere, limitat la suprafaţa lucrurilor, şi cel de viziune, care poate ajunge la substraturi teribile: Când ajungi la esenţe, nu e niciodată romantic.(Alice Munro)

Așadar, înainte de a se autoreprezenta, eul discret poate funcţiona la fel de eficient şi panoramic, poate lărgi câmpul de înțelegere a lumii prin plasarea programată în lateralitate, în ipostază regizorală. Mai mult ca oricând, omul trebuie să vadă dincolo de oglinda din poşetă, din casă sau înscrisă în orice suprafaţă reflectorizantă, înainte să se autodistrugă. Nu întâmplător, spaţiul fiecărei imagini este ocupat în proporţie de două treimi de adâncul apei, acolo unde nu se poate vedea cu ochiul liber, de la suprafaţă, or, cred că ăsta este scopul artei: să îţi dea acces la niveluri de adâncime insesizabile sau negate de experienţa noastră concretă, limitată. Să te pună în starea de a problematiza, de a afla ceva în plus despre tine şi lume într-un fel în care tu, cu propriile mijloace, nu o poţi face. Dar apa mai induce ceva în direcţionarea privirii noastre pe verticală, de sus în jos: pericolul scufundării, care nu ţine cont de abilităţile noastre de înotători, aşa cum nu o va face nici apocalipsa.