Primul volum din ediţia integrală a Operei poetice în traducerea lui George State cuprinde primele cinci volume scrise de Paul Celan: Nisipul din urne (1948), Mac şi memorie (1952), Din prag în prag (1955), Gratii de vorbă (1959), Roza Nimănui (1963). În toate resimţi obstinaţia dezicerii cu care Celan caută refugiul într-o formulă poetică ermetizată, până în punctul în care Da nu mai poate fi separat de Nu.

Biografia ajută doar în măsura în care e ocultată în limbajul unei poezii împotriva traumei şi chiar a cuvintelor însele. Pentru Celan, teroarea verbalizată confesiv pare din start o eroare; limbajul lui deschide un câmp al refracţiei în care precipitarea cuvintelor  e dublată de tendinţa contrară a ștergerii, a ascunderii, a retragerii/abstragerii într-o zonă a conceptelor pure, dezlegate de referințe exterioare. De aici fascinația pentru absenţă, gol, Nimeni sau nimic, cărora nu li se poate imputa nicio cauzalitate, niciun reziduu subiectiv:

Lăudat fii tu, Nimeni.
De dragul tău vrem
Noi să-nflorim.
Ţie
-mpotrivă.

Un nimic
eram noi, sîntem noi, vom
rămîne noi, înflorind:
a nimicului, a
Nimănui roză.
—
Eu văd otrava-nflorind
În orice fel de cuvînt şi de formă.
—
Cu gura tăcînd, tăcînd
Cu vorbele opunînd
—
uneori, cînd
doar nimicul se afla-ntre noi, noi ne găseam
deplin unul pe celălalt
—
Unde-i gheaţă,-i răceală pentru doi

—

Vorbeşte-
Dar nu-i despărţi pe Nu şi pe Da.
Dă-i vorbei tale şi înţelesul:
dă-i umbra.
—
Vorbeşte-adevăr cine umbră vorbeşte.

—

o brună
extensie de suflet ajunge
la clar-respiratul Nu.

—

Lectura lui Celan seamănă efortului de urmărire a unei dâre parţial vizibile pe un câmp sustras din timp şi spaţiu, care se volatilizează chiar sub ochii noştri, după principiul less is more. Rămâi mai mereu înzăpezit într-o adâncime rece premeditată, sporită, la limita dintre albul văzut și nevăzutul pe care îl acoperă. Tehnica ştergerii urmelor mi-aduce aminte de fraza Ursulei K. LeGuin din romanul Sfâşierea cerului (The Lathe of Heaven): Fiecare vis are grijă să îşi şteargă urmele. De altfel, umbra și zăpada au suprafeţe privilegiate care se extind de la un volum la altul, camuflând abise; sunt teritorii ale tăcerii active, o a doua, limpede viaţă, care contracarează tirania semantică a identităţilor, a acelui Înăbuşitor Tu. Aşa apar expresiile hibride, integratoare, care sfidează dicibilul linear şi îngust: Contra Tu, Ochiul-tu, Mîinele suit pe Ieri, De ce-ul mort, cer-blană, Nescrisul, preschimbatul-în-inimă, nicicândului-inimă, clar-respiratul Nu… nume impregnate de orice exil pentru că nici limbajul nu mai poate sta la locul lui, nu mai poate arăta la fel ca înainte de Auschwitz. Interviul lui George State din Suplimentul de cultură dezvăluie ce înseamnă o traducere de asemenea calibru. Chapeau!