Când tăcem, suntem dezagreabili. Când vorbim, devenim ridicoli. (Herta Muller)

Când scriem, avem șansa de a ne sustrage dezagreabilului și ridicolului. Chiar dacă nu știu despre ce sunt poemele mele, cred în ele, spune Aleksandar Hemon în Iubiri și obstacole. Includerea incertitudinii dă gândului și acțiunii ritmul natural al oscilației, ferind-o de emfaza liniei continue, a prospectelor, a planurilor mărețe, regizate nu după criteriul intern al încrederii/ credinței în ceea ce iese din biata noastră sferă de influență, ci cu gândul meschin la gloria unei receptări viitoare mai degrabă decât la validitatea, nevoia sau urgența textului. Cei captivi în propriul eu nu pot exersa detoxifierea subiectivă, cu atât mai puțin să o transforme, eventual, în stil. Suferinței autentice tinde să îi ia locul dorința de a suferi, disperarea de a găsi o soluție, o expresie grăbită și, tocmai de aceea, facilă, nefericită. Textul se complace într-o stilistică a tiraniei subiective, exhibată în termeni de posesie și posesivitate în legătură cu realul, care îți arată doar  cine anume poartă pălăria și eticheta cu literele magice, s-c-r-i-i-t-o-r, mai degrabă decât obiectul în sine:

We describe our time as one in which relationships, rather than the hierarchies to which these might refer, are dominant. What is meant by politics, marriage, education, religion, or love itself, becomes modalities, terms between, people, the you and me of the subjective universe. If it is not my hat, then possibly it is yours; or if not yours, his , or hers—or theirs , a collective enterprise, yet one (as religion or philosophy, at present) given meaning by a possessional insistence. The hat itself is an occasion. (Robert Creeley)

Suferința nu ocolește pe nimeni, dar devine ridicol să o cauți pentru a avea acces la poezie. Vocația suferinței, cu atât mai mult poezia suferinței, nu este pentru oricine. Niște privilegiați au înțeles că scrisul înlesnește actul de înțelegere a lumii, iar înțelegerea se/te apropie tot mai mult de actul tăcerii, al lui a nu mai putea spune, și ajunge să îl cultive dintr-un scepticism inevitabil față de puterea limitată limbajului. Când vezi și revezi ceea ce scrii, îți reconfigurezi mintea, o constrângi la o formă vizuală și vizibilă, sau, cum spunea Flannery O’ Connor: I do not know what I think until I read what I say. Prin scris, mintea își poate combate propria discontinuitate. Prin scris, lupți cu propria ta inconsistență. Cei încercați de soartă devin mai interiorizați pentru că își dau seama de precaritatea propriului eu, atins de teribilele efecte ale sfârșitului. Deținuții politici nu au chef de vorbă și, în majoritatea cazurilor, sunt capabili de o iertare aproape imposibilă a celor care i-au mutilat pe viață. Nu fac caz, ca unii dintre poeți, de infernul în care au trăit. Printre supraviețuitori, glumele sunt făcute mai în surdină, aducerile-aminte sunt mai triste, mâncatul, mai temperat.(J. Coetzee). Instinctul de protejare a rămășițelor ființei dezintegrate de traumă se (re)acoperă de o gheață mult mai greu de spart, intimul se instalează într-o defensivă precaută, mai ales față de gură. Dacă libertatea este un cuvânt care nu mai poate să tacă, suferința este cuvântul care nu mai poate să vorbească, fiindcă renunță de bunăvoie la portavoce pentru a se apropia de timbrul adecvat și credibil al șoaptei cu care ne descoperim în povara propriilor adevăruri, a gândului vag sesizabil în spațiul dintre cele două timpane. În poezia supraviețuitorilor Holocaustului, se simte o seninătate a pustiirii, o dezvelire în același timp detașată și temătoare a sensurilor, parțial anesteziate de trecerea timpului, dar, paradoxal, cu atât mai frisonante cu cât ajung la esențe, cele despre care Alice Munro spunea că nu au nimic romantic. Forța scriiturii lui Blecher iese tocmai din intransigența față de propria boală. Cei căliți în durere se feresc de autovictimizare, iar adevărata poezie nu este un simplu act de consemnare emoțională mai mult sau mai puțin resemnată, o biată verbalizare confesivă, o ilegitimă apărare a eului, în conflict fățiș, uneori teatral cu întreaga lume, vinovată de metehnele și eșecurile lui, ci o precipitare a unui act de înțelegere, o întâmplare interioară adevărată derulată în chiar actul scrisului: much happens one has no conscious information of until it is there, in the words, înt-o dimensiune discursivă intermediară, la mijlocul dintre tăcere și (r)enunțare, dintre ceea ce se spune și ceea ce nu se spune, dintre slăbiciune și putere. Nu voi uita niciodată vorbele bunului meu prieten, R.V.: dă-i literaturii adevărul tău și ea ți-l va da pe al ei. Cam așa și cu tăcerea: dă-i literaturii nu doar zgomotul tău, ci și liniștea ta, dă-i ezitările, spațiile albe dintre paragrafe și propriile limite, iar expresia va ști să dozeze spusul și nespusul, să evite dezagreabilul și ridicolul de care vorbea Herta Muller.