Franzen și Knausgard arată familia în adevărul ei greu de acceptat: ca mediu opresiv pentru aspirațiile personale. Ultimele studii sociologice scot maternitatea din tiparul abnegației feminine, arătând-o ca pe o experiență deprimantă și depresivă, corelată cu creșterea riscului de distrugere a planetei secătuite de resurse, în care viitorul copiilor de astăzi pare tot mai sumbru. Ce este corecția dacă nu o revanșă față de pierderea potențialului tău individual într-un mediu domestic în care descoperi că nu poți fi, decât până la un punct, tu însuți? Nu corectare, cu factorul pozitiv de remediere, ci corecție, în duritatea ei disciplinară, de (a)gravare definitivă în conștiință a erorii, culpei, eșecului. Pentru unii, căsnicia devine o școală de corecție psihică pentru adulți. Cineva te ia în proprietate și tu, la rândul tău, faci la fel, așa încât să vă asigurați că fiecare este, pentru celălalt, sensul ultim al vieții. Apoi apar copiii. Poezia arată că nici cu ei lucrurile nu stau mai roz, emanciparea, dezicerea de un sistem de valori familiale nefuncționale sau disfuncționale, camuflate în rețetă a fericirii comune, artificial întreținute (în care adevărul propriu se resimte ca o profundă inadecvare) devine o chestiune de timp până la fatala erupție în comportament sau, mai acut, în limbaj:

mamă și tată nu mai știu ce mă leagă de voi.

cu felul vostru de a purta zdrențe prezervative nu mi-ați îmbogățit nici imaginația

nici depresia. m-ați iubit ca niște călăi ai binelui comun mă iubiți ca pe o fotografie

a ceea ce a fost și este acel convenabil țopăitor al vostru și încă pe gratis, copil.

Rodica Drăghincescu, Blidul cu mâncare, fragment

Egoismul duce la toate suspiciunile, nesiguranțele și frustrările. Poate că, dacă am renunța la pretenția centralității și am orbita, în calitate de satelit, în jurul celuilalt, suficient de departe, cât să nu facem umbră, dar destul de aproape cât să nu ne pierdem în spațiu, cât să nu ne pierdem încrederea deplină, câmpul de conviețuire ar fi mult mai frumos și mai vast, deși mă tem că asta ar fi, de fapt, imaginea ideală a prieteniei, nu a iubirii:

I know that you’re out there 
Doing what you’ve got to do 
You are my soul satellite 
I’d be lost in space without you

Pasul lateral, cu dinamica discretă a cortinei care se dă la o parte, nu este totuna cu pasul în spate, cu renunțarea. Parcă e prea mult eu în toate. Dacă oamenii ar conștientiza asta, cred că ar fi mai puțină tensiune, aerul, mai respirabil și apele în care ne scăldăm atât de capricios, mai ușor navigabile. Nu, nu suntem păsări de înălțime, ci mai mult de curte, dar putem zbura altfel: zmeie care se ridică ezitant, dar oblic spre vertical, în libertatea paradoxală care depinde de mâna care ne ghidează. Mâna asta, de multe ori, nu suportă categoria distanței, a depărtării, și atunci o reduce la lățimea unei cratime, scurtează firul de lansare la același microstandard pentru a ne manipula, dintr-o grijă exacerbată, dintr-un sentiment de protecție prost înțeles. Asta este nenorocirea, că nu o face cu intenție, dar consecințele sunt aceleași ca și când ar premedita. În loc să se ridice, să fie zmeiele cerului lor reciproc, oamenii ajung să se sufoce.