o femelă bipedă de vârstă mijlocie, tot mai ștearsă, într-un câmp fără semnal, în raza vizuală a nimănui, liberă de cont(r)act și argumente, de frumusețea standardizată și de linia subțire care separă dependența de plăcere. ca de obicei, voința e-o glumă, autocontrolul, o iluzie, pașii o duc unde vor ei pe plaja bolovănoasă, de la periferia pustie spre zona mai populară. înaintarea pune oareșce probleme de echilibru, dar măcar postura poticnită e departe de silueta care domină finalurile cinematografice, cu topirea ei neabătută în falsul orizont al posibilităților multiple, fiindcă nu există selfie făcut din spate;

basul obosit al boxelor întreține pulsul slab al vieții excedate de căldură pe fondul lipsit de verdele care face diferența între viață și moarte, numai că turistului puțin îi pasă, prea ocupat cu propria piele, cu cremuirea aproape ritualică sub umbrela de vegetație uscată, perfect integrată în aerul greu de atâta potențial energetic ratat la orizontală, dar și de sincronizarea maniacală a hoardelor de insecte locale în zgomotul lor de foarfeci pornite să-și verifice propriul tăiș în aer, înainte de a ataca vreo materie sau de a corecta, pur și simplu, excesul de sălbăticie în zonele locuite;

trupurile răpuse de căldură pe prosoapele personale au comandat băuturi și asta e cam tot ce contează pentru atmosfera generală, chit că relaxarea contrastează cu arborii majoritar chinuiți, cu trunchiurile lor contorsionate, apărute din piatră seacă. există și-un baroc al supraviețuirii, nu numai al opulenței cu care ne-a obișnuit arta înaltă, așa cum există și reversul unei vacanțe: discrepanța dintre percepție și claritatea ireală a sutelor de imagini încărcate pe Google photo, aceeași care întreține magnetismul destinației și face, în același timp, ca o călătorie să devină ceva tot mai aproape de bifarea unor ținte topografice, o compulsie spațială plină de selfie-uri, evadare devenită ea însăși rutină prin frecvența cu care se produce, pândită de ezitarea dintre a trăi și a demonstra că trăiești, contemplare și acțiune, revenirea acasă și dorul de ducă, și uite cât de ușor se spulberă iluzia stabilității emoționale și uite cum libertatea e un lux al inconsecvenței cu sine, taxată ca deficit de e(xi)s(t)ență de către gurile principiale;

sunt o femelă bipedă care știe că platitudinea cunoscutei formule „vârsta e psihologică, sexul – gramatical” nu poate păcăli biologia în evidența costumului de baie și nici nu se poate pune cu marea. încă folosesc persoana I, încă manipulez imagini prin decupări și unghiuri avantajoase, încă nu am nonconformismul numit anonimitate.

încă sunt o impostoare.

if the spell won’t kill you, your ego does.