Pe straturi de zăpadă veche sau proaspătă, hașurată de umblete și priviri cu finețea unei stampe japoneze, iese din când în când la iveală o prezenţă feminină, locuind într-o scriitură atipică, amestec de scenografie, fabulă, autoficțiune şi poem în proză, cu inserții livrești (Arta de a pierde a lui Beckett) și se reîntâlneşte cu mai vechii ei prieteni din cartea precedentă, Simfonia animalieră – cârtița Dede, hârciogul Ciobi cel posac și ariciul Doinel – în fiecare dintre cele patru microcapitole: Lent et douloreux, Lent et triste, Lent et grave, Lent.

Cam aşa aş descrie Hibernalia. Nu e nevoie de explicaţii, ci de prietenii animalieri, de cana cu lapte, de valiza de carton plină cu zăpadă, de senzaţii interiorizate care te conduc într-o reţea de nervuri şi texturi, niciodată nervi. Pe albul hibernal nu se depun decât urmele esenţiale ale unui poștaș, ale bătrânului care face foc în casa pe jumătate veche, pe jumătate modernă, sau ale unor păsări, toate într-o  carte mică, pentru cititori cu mâini blânde, care ştiu să facă din lectură un act de intimitate, pentru cei cu paşi abil exersaţi în strecurarea fără scârţâit pe scările de lemn, în înaintarea pe poteca „eliberată de orice culoare îndrăgită de copii la şcoală”, acoperită de zăpezi succesive, de amintiri sau detalii ivite din ceaţa amortizoare a somnului sau, pur şi simplu, din odihnă („- năvală de timp dorit şi aşteptat”), cu revelațiile inofensive, dar inevitabile ale singurătăţii.

„Lasă-mă-n cuibăreala mea, mai bine mă dorm”. Aşa îşi exprimă opţiunea pentru hibernare ariciul Doinel: reflexiv, să-şi ţină mai bine de cald în coconul fragil, dulceamărui al propriei melancolii, în care exişti altfel,  adică fieşti, sinteză de a fi – să fie – eşti, şi vezi-visezi pe dedesubt, pe sub tălpile celor obişnuiţi doar cu suprafaţa. Fericiţi cei ce îşi fac cuib din semnul lor de pământ (Dede, Ciobi și Doinel)  şi devin dede-subtili, dedesubt-ili. Se simte experiența de traducător a Veronicăi Niculescu prin felul în care te face să percepi vibraţia cuvântului (un fel de compensare a pianului dezacordat din casă, plin de praful care rămâne pe buze după ce ea, locatara temporară cu șalul pe umeri, îi scapă capacul), dar numai dacă îţi place sau ştii să-l locuieşti, să hibernezi în el după ce l-ai modelat în felul tău aparte. Casa în care Ivan îi îngăduie naratoarei să stea toată iarna e un mușuroi aurit, care putea arăta din afară ca o mână întinsă, ca o pâine fierbinte abia pusă pe masă. Ieşirea e mai mult decât trecerea de o uşă: e o aventură pe verticală, între a dura şi a durea; mai bine să stai înăuntru, sub pături, sau sub două rânduri de haine, și de casă şi de afară, sau de-a dreptul sub pământ: „Era soarele ăla, peretele brazdei se înmuiase, m-am murdărit rău la ieşire, ieşirea e întotdeauna treabă murdară. M-am tăvălit pe-aci prin zăpezi. (se tăvăleşte prin zăpezi). Dar până la urmă tot m-am ieşit. (…) Fără murdărie şi rupt eu nu m-am putut niciodată ieşi.” Ajungi – sau revii – în intimitatea lucrurilor care nu se termină niciodată, în „vremea cu nimic de făcut când îţi găseşti mereu câte ceva de făcut.” După ce înşiri fapte, vine vremea deşirării, a transformării lor în fire (narative), aşa cum hainele pot deveni, prin operaţiunea inversă croşetării, ghemele iniţiale. Şi tot aşa. Când nu faci, desfaci.

O să revii, o să reciteşti cartea, poate te vei şi pierde, la un moment dat, dar pe urmă îţi vei da seama că vroiai asta, vroiai să te rătăceşti şi să zăboveşti printre cuvinte. Înțelesul acestui volum de formatul unui buzunar cusut anume la piept, pe interiorul hainei, nu poate fi decât un amplu poem despre singurătate. Ba nu: despre nevoia de singurătate și înțelegere a nuanţelor lumii într-un loc pe care ţi-l aprop(r)ii ca să te simţi acasă.

 Veronica D. Niculescu, „Hibernalia. Simfonia a II-a”. Editura Casa de pariuri literare, 2016

imagine: Laurent Pernot