ROMAN TOLICI, Homo Deus, oil on canvas, 242 x 200 cm, 2018, expusă la New York în cadrul expoziţiei tematice cu acelaşi nume. Sursa: pagina de facebook a lui Roman Tolici

Altă imagine anxioasă, prin fuziunea paradoxală de nume, în ciuda regimului hiperreal al imaginii, a clarităţii ei augmentate cu care ne-a obişnuit Roman Tolici în picturile lui.  Figura copil levitează într-un vid cosmic iar postura sa, în ciuda ţinutei lejere, are gravitatea aparte a unui adult care pregăteşte un gest bulversant (poate o stigmatizare a Creaţiei, o dejucare a ideii de plan grandios, autoanihilare de tip suicidar, refuzul autoiluzionării?) prin negocierea vizuală cu privitorul, captiv şi el într-un univers video şi media, în care simulacrul nu mai poate fi deosebit de realitate iar copia precede originalul. Caracterul ludic al gestului la care te-ai aştepta de la un copil este anulat de expresia serioasă, gravă a feţei, dar şi de ciobul de sticlă. Ca orice obiect ascuţit, implică pericolul şi potenţialul de (auto)distrugere. Şi mai frapantă este privirea orientată către privitor, semn că figura este conştientă de caracterul ei metareprezentaţional, de faptul că existenţa ei depinde de un ochi din afară. Principiul psihologic al frumuseţii era că ea rezidă în ochiul privitorului, numai că ceea ce emit ochii lui Homo Deus este o alienare iritantă a propriei identităţi, o alterare a perspectivei inocente asupra lumii. Departe de a fi un lucru frumos în accepţia clasică a termenului, Homo Deus este profund problematizant, preocupat să stabilească un contact vizual ultim cu noi, cei din afara spaţiului plastic:

Universul însuşi are o funcţie mai mult decorativă, Homo Deus apare pe fundalul întunecat al unui mister banalizat, vizibil neintegrat, ca în picturile naive, alipit din cauza contururilor excesiv de clare, deci cu atât mai puţin reale. Linia de demarcaţie este o referinţă formală a desenului, ea nu există în natură, iar singurul punct de aderenţă, cel al tălpilor, sprijinite exact pe cadrul care separă spaţiul privitorului de cel al tabloului, se obţine prin silueta constrânsă la compresie într-o postură care nu e nici şedere, nici ghemuire, un compromis de a putea încăpea în tablou. Şi cum lucrurile se leagă în afara noastră, am dat peste conceptul de contracţie divină în ultimul roman scris de Nicole Krauss, Pădurea întunecată:

Un mistic din secolul al XVI-lea, Isac Luria, a articulat răspunsul (…) cu cinci sute de ani în urmă: când i-a apărut dorinţa de a crea, Dumnezeu mai întâi S-a retras pe Sine, şi, în vidul rămas, a creat lumea. Tzimtzum era cuvântul cu care Luria a numit această contracţie divină, care a fost precursorul necesar al creaţiei. (p. 112)

Tabloul lui Tolici pare a funcţiona ca analogon-ul pictural perfect pentru pasajul din carte.

Se poate înţelege, prin detaliul contracţiei vizuale a lui Homo Deus, că divinitatea ne-a fost accesibilă numai prin tipare reducţioniste cu care a circumscris-o gândirea umană.  Oricum ar sta lucrurile, figura asta îţi clatină baza perceptivă, oferind o variantă anxioasă a ceea ce ştim sau, mai degrabă, nu ştim, iar copilul ca substitut imagistic şi imaginar contestă lunga tradiţie creaţionistă şi iconografică, marcând involuţia spirituală a lui homo religiosus, infantilizat de supratehnologizare şi de forme hibride de cunoaştere, de tipul tehno-umanismului sau al data-ismului. Perspectiva pe care o deschide pictura lui Roman Tolici este sumbră, în spiritul cărţii lui Yuval Noah Harari, care afirmă că omenirea, aflată pe un traseu expansionist ireversibil, nu va mai fi capabilă să o ia de la început, iar tot ce mai poate crea este propriul ei sfârşit: Although no one can go back and make a brand new start, anyone can start from now and make a brand new ending.