În concepția mea, Don Quijote nu era cu adevărat nebun. Se prefăcea numai că este. De fapt, el pusese totul la cale. (…) Don Quijote făcea un experiment. Voia să testeze credulitatea semenilor săi. Ar fi oare posibil să privești lumea în față și, cu cea mai deplină convingere, să torni minciuni și inepții? Să spui că morile de vânt sunt cavaleri, că lighenașul unui bărbier este un coif, că marionetele sunt oameni adevărați? Ar fi oare posibil să-i convingă pe ceilalți să fie de acord cu ceea ce spunea el, chiar dacă nu-l credeau? Cu alte cuvinte, în ce măsură ar tolera oamenii blasfemiile, dacă nu i-ar amuza? Răspunsul este evident, nu-i așa? În oricare măsură. Dovadă este faptul că citim în continuare cartea. Pentru noi continuă să fie extrem de distractivă. Și asta este, până la urmă, tot ceea ce dorește cineva de la o carte – să îl distreze.

PAUL AUSTER, Trilogia New York-ului, Editura Art, 2015, traducere de Livia Szasz