Când poetul este exilat din cetatea lui Platon, din cauza reprezentării lui asupra realităţii, care e o versiune şi mai deformată a Ideii decât realitatea însăşi, traducătorul aşteaptă deja în afara cetăţii Prima exilare e cea a traducătorului. Traducătorul deformează reprezentarea realităţii în interiorul unei alte reprezentări care se află şi mai departe de Idee. El adaugă astfel şi mai multă ambiguitate.

Cum să traduci traducerea realităţii?

Câte oglinzi trebuie să spargem pentru a ajunge acolo?

Trădarea: încălcare a unei interdicţii, a unui pact, sustragere de la normă. Traducerea: trădare a originalului şi transpunerea lui în alt înveliş lingvistic. Echilibrare/echilibristică între precizie şi ambiguitate, între categoria familiarului și cea a străinului. Toate au o rădăcină comună: trado, traducerea-trădare, urmărită la nivel biografic, livresc, lingvistic și po(i)etic. Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad provin din țări confruntate cu moștenirea libertății de expresie îngrădite, așa că orice act de scriere devine o trădare necesară și asumată, o încălcare a acestei interdicțiii prin transformarea ei în inter-dicție. Cum nimeni nu are niciodată nici primul cuvânt, nici ultimul, se poate spune că la începutul oricărei creații poetice, cu atât mai mult în cazul de față, a fost cuvântul de mijloc.

Trado, un adevărat eveniment editorial (apărut acum șase luni în Suedia, la prestigioasa Albert Bonniers, și recent la noi, la Nemira) reunește experienţa de scriere şi traducere a autoarelor, o îndelungată tradiţie culturală de la Platon încoace, (de)legitimarea identitară şi, mai ales, poezia şi poetica traducerii, atât individuală, cât şi comună. Formatul atipic al cărţii, ingenios adaptat la titlul-concept, este un triptic în varianta suedeză, compus din cartea Svetlanei, cartea Athenei și cartea comună a reflecțiilor despre traducere. Partea de mijloc reuneşte conştiințele întocmai ca două surori siameze cu creștetele lipite, iar individualitatea fiecăreia devine o extensie a acestei zone de maximă intensitate cerebrală. Aici nimeni nu se (re)semnează pentru că sensul, transindividual, are prioritate în fața paternității/maternității scriiturii. Aici totul se con-simte. Totodată, zona de mijloc corespunde spațiului lingvistic intermediar dintre limba Svetlanei și cea a Athenei, no man’s land sau no man’s langue, unde are loc negocierea de/dintre sensuri: cât se enunță și la cât se renunță, cât e eliberare și cât e deliberare, cât e traductibil și cât intraductibil.

Conectat la actualul câmp global al limbajului, eul iese din autocentrismul izolaționist, dar nu prin experimentul ludic al măștilor, ci prin epistema de tip share pe care o implică dublul referent lingvistic și identitar al traducerii. Dubla loialitate, dubla infidelitate, dubla camuflare, dubla rătăcire, dubla precizie. Această transgresare a frontierelor este unică în poezia noastră, exceptând  proiectul nomadosofic al grupului Margento, cu toate diferențele specifice, sau poezia lui Andrei Codrescu, care e mai mult american decât român, dar a adoptat și fost adoptat cu succes de o altă limbă. Traducerea înseamnă să primești azil în interiorul altei limbi. Este prima plecare de acasă.

(Trado: spaţiul de negociere între sensurile cuvintelor din limba de plecare şi cea de destinaţie. Jos e gravitaţia Svetlanei şi supliment pentru ghivecele sparte. Deasupra e erborizarea. „Etajul cel mai de sus al alianţei lingvistice.”)

 Dacă Babelul a fost primordial asociat cu confuzia limbilor, aici el e refăcut prin infuzie și fuziune:

Noi răsturnăm ordinea în lanțul

evenimentelor.

Noi scriem textul fără a avea în comun

o limbă maternă.

Și de aceea creăm o limbăcare să conțină în ea însăși toate limbile.

Construim din nou Turnul Babel.

Trado este o carte inedită și prin răsturnarea de viziune pe care o propune cât se poate de explicit. Dacă în mod obișnuit originalul precedă traducerea, de data asta traducerea precedă originalul, așa cum copia a devenit anterioară capodoperei, cum bine a observat mult mai devreme Walter Benjamin. Nici una dintre poete nu cunoștea limba maternă a celeilalte, așa că au folosit o limbă intermediară, engleza și/sau franceza. Au avut acces la traducerile fiecăreia înaintea poemelor în sine. Mai mult decât atât: efectul transformator al traducerii a determinat inversarea de paradigmă a textelor: dacă Svetlana scria poeme în proză (Floarea de menghină) iar Athena avea texte concentrate, aerisite (Albdinalb), de data asta Athena dă o formă prozastică poemelor iar Svetlana le concentrează la maximum. Apriorismul este asumat și la nivelul experienței:

Eu am spus: Acolo de unde vin, ne înarmăm pentru câmpuri de luptă care au fost deja abandonate.

Svetlana a spus: Acolo de unde vin, pansăm rana înainte ca ea să apară.

Traducerea-trădare se descoperă în recodificarea marilor mituri precum Arca lui Noe, în fenomenul migrației și al discriminării, în cameleonismul traducătorului, cel cu un ochi la original și cu unul la varianta lui tradusă în același timp. Nu răzbate mult din intimitatea vieților pentru că autoarele își concep textele ca răspunsuri la problema lingvismului și a translingvismului, așa cum o demonstrează poemul meu preferat din cartea Svetlanei:

şi tu

unde ai luptat până azi

când ne-am întâlnit

 

cine poate dovedi că exişti şi în afara limbajului.

cine poate afla ce urmează după Athena a scris.

 

cuvintele trădează în fiecare clipă în care spui ma chère.

 

cine poate dovedi că toate astea rezistă

la proba apei, a vântului şi a focului.

că în timpul cataclismelor se menţin definiţiile sau nu.

definiţia prieteniei.

definiţia înaltei trădări.

cine poate dovedi că nu e nevoie să traduc iar

şi ceea ce am tradus deja

ca să ne înţelegem.

 

vreau să ştiu

dacă dicţionarul face faţă crizei sau nu

dacî face faţă ceţurilor sau nu

dacă orice absenţă din viaţa noastră

generează o anumită absenţă în dicţionar.

sau dacă în locul dicţionarului plin rămâne

o plasă de prins peşti

cu ochiuri largi

prin care se vede marea.

 

cine poate rescrie dicţionarul după furtună

după luptă

după anihilarea duşmanului

după consumarea prăzii

după epuizarea poveştilor

şi îndepărtarea de momentul victoriei.

Svetlana e preocupată de câmpul agresiv (în spiritul uneia dintre cele patru mișcări ale traducerii la care se referă G. Steiner în celebra sa carte După Babel), iar Athena, de rădăcinile unui loc căruia nu i-a aparținut niciodată, motiv pentru care majoritatea poemelor ei încep cu eufemisticul Acolo de unde vin, aluzie la Iran. Athena este însăși pasărea migratoare din poemul propriu, care nu revine la cuibul părăsit, pentru că înțelege cât de periculos e să nu pregătești din timp pierderea. Cartea se încheie cu posibilitatea locuirii simbolice a fiecărei autoare în limba celeilalte, care trimite, conștient sau nu, celebrul eseu al lui Heidegger despre poezia lui Hölderlin.