„Am filmat scena exterioară în faţa hotelului, unul dintre cameramani era în elicopter, Emerenc se uita când la el, când la macaraua cu celălalt operator, acolo treaba era făcută de tehnică şi de maşinării în aceeaşi măsură în care marea scenă amoroasă era meritul actorilor care îi jucau pe îndrăgostiţi. Ca şi cum bărbatul şi femeia ar fi fost ameţiţi de valurile pasiunii, pădurea părea să cadă peste ei, copacii, pământul, lumea fremătau, ne-am uitat la reluare pe monitor, scena era minunată. Emerenc devenise ostilă, neprietenoasă, nu mai voia să vadă nimic. Simţeam că ceva nu e în regulă, m-am gândit că o să-mi spună când o să ajungem acasă.În maşină, Emerenc şi-a desfăcut imediat doi nasturi la guler, ca şi cum nu ar fi avut aer. Rar s-a întâmplat să simt o amărăciune mai mare în vocea ei decât atunci când mi-a mărturisit ce o deranja: eram nişte mincinoşi, nişte impostori, mi-a spus Emerenc. Nimic nu era adevărat, foloseam un truc ca să mişcăm copacul din care nu se vedea decât coroana, cineva făcea poze din elicopter, se învârtea pe acolo şi plopul nici nu se clintea, în timp ce ea, spectatorul, credea că sare, dansează şi se roteşte toată pădurea. Nu era decât o înşelătorie respingătoare.

N-ai dreptate, m-am apărat eu, copacul pus să danseze chiar dansează, pentru că spectatorul îl percepe astfel, important este efectul pe care îl producem, nu dacă mişcarea plantei e reală sau dacă iluzia mişcării e provocată de un specialist, până la urmă cum ar putea fi pusă în mişcare pădurea, dacă arborii sunt înfipţi în pământ? Să creezi iluzia realităţii nu e tot o artă?”

MAGDA SZABÓ, „Uşa”, traducere din limba maghiară, note şi postfaţă de Andrei Dósa, Editura ALLFA, 2015