Este adevărat despre cei mai buni dintre noi că, dacă un observator ne-ar putea vedea cînd ne urcăm în tren, într-o stație de țară; dacă ne studiază fețele, dezbrăcate de grija autocontrolului; dacă ne evaluează bagajele și hainele și se uită pe fereastră să vadă cine ne-a adus la gară; dacă ascultă lucrurile dure sau tandre pe care le spunem, atunci când suntem cu familia, sau dacă observă felul în care ne punem valiza în plasa pentru bagaje, ne verificăm portofelul și cheile și ne ștergem transpirația de pe ceafă; dacă ne poate judeca rațional aroganța, atitudinea sfidătoare sau tristețea pe care o arătăm, ar înțelege mai mult din viețile noastre decît ar prefera mulți dintre noi.

(…) Drumul pînă la gară nu reușise să-l calmeze pe de-a-ntregul. „Nu s-a întîmplat nimic grav”, se gîndi el. „Nimic grav”, spuse el gîfîind în timp ce își arunca valiza în plasa de bagaje – un bărbat de patruzeci de ani al cărui tremur din mîna dreaptă trăda semnele morții și a cărui încruntare confuză trăda semnele decrepitudinii, un fermier de duminică cu mîinile pline de bășici, bronzat și cu umerii căzuți, atît de vizibil zguduit de o recentă abdicare de la principii încît orice vecin de compartiment ar fi observat-o.

John Cheever, Povestiri. Integrala prozei scurte, Editura Polirom, traducere de Ciprian Șulea, 2011