Este, cred, același lucru a trăi sau a visa o întâmplare, și viața reală cea de toate zilele este tot atât de halucinantă și stranie ca și cea a somnului.(…) În somn adesea visez poeme de o fantastică frumusețe cu fraze limpezi și imagini inedite (…), încât nu-mi rămânea decât să iau o bucată de hârtie și să le transcriu. Îmi place, de asemenea, să cred că în lumea somnului există cel puțin o plachetă de versuri semnată de mine, pe care oamenii adormiți o citesc în  coșmar…

În dunele din jurul orașului Berck solitudinea este însă toată nisipoasă, cocoșată și ghimpoasă, cresc pe dune ieruburi ca săbiile. Când plouă, întinderea dunelor pare nesfârșită și din vârful vreunei coline mai înalte, mare cenușie de ierburi și buruieni se întinde ca o pată puțin uscată de lepră, în timp ce solitudinea în jur  devine deodată sensibilă ca durerea într-un spital sau tăcerea într-un cimitir.

(Vizuina luminată, 1971)

Ceea ce era mai comun și mai cunoscut în obiecte, aceea mă tulbura mai mult. Obișnuința de a le vedea de atâtea ori isprăvise probabil prin a le uza pielița exterioară și astfel ele îmi apăreau din când în când jupuite până la sânge: vii, nespus de vii.

Într-un rând cinematograful luă foc. Pelicula se rupse și se aprinse imediat încât timp de câteva secunde apărură pe ecran flăcările incendiului ca un fel de onest avertisment că cinematograful arde și în același timp ca o continuare logică a rolului aparatului de a prezenta actualitățile și care misiune îl făcuse astfel, printr-un exces de perfecțiune, să reprezinte ultima și cea mai palpitantă actualitate, aceea a propriului său incendiu. (…) În câteva minute, și înainte ca jumătate de sală să fie evacuată, incendiul fu stins. Totuși spectatorii continuau să urle ca și cum ar fi avut de epuizat o anumită cantitate de energie din moment ce fusese declanșată. O domnișoară, cu obrazul pudrat ca ghipsul, țipa strident uitându-se fix în ochii mei, fără să facă vreo mișcare ori vreun pas spre ieșire. Un covrigar musculos, convins de utilitatea forțelor sale în asemenea cazuri, dar totuși neștiind ce întrebuințare să le dea, lua pe rând scaunele de lemn și le azvârlea spre ecran. Se auzi deodată o bubuitură amplă și foarte sonoră: un scaun nimerise în contrabasul bătrânului muzicant. Cinematograful era plin de surprize.

(Întâmplări din irealitatea imediată, 1936)

„Știi ce se numește în medicină «țesut cicatrizat»? Este pielea aceea vânătă și zbârcită, care se formează pe o rană vindecată. E o piele aproape normală, atât doar că e insensibilă la frig, la cald, ori la atingeri… (…) inimile bolnavilor au primit în viață atâtea lovituri de cuțit, încât s-au transformat în țesut cicatrizat… Insensibile și învinețite de duritate…“

(Inimi cicatrizate, 1937)

 desen de Max Blecher

Shin Egashira, Beauty of our pain