În explozia de pseudoterapeuţi care pretind că pot concura lumea medicală serioasă şi chiar domeniul cercetării, demonizat prin monopolul interesului financiar şi al experimentului clandestin, cartea lui Susan Sontag vine ca un duş rece. Deşi Boala ca metaforă a fost publicată în 1978, e la fel de actuală, îţi deschide ochii la clişeele sociale, politice, morale şi psihologizante aplicate bolilor de-a lungul vremii, aşa cum s-a întâmplat cu ciuma, tuberculoza, cancerul, sifilisul, SIDA. O carte accesibilă, aerisită, directă, cu suficiente referinţe literare, medicale, sociologice şi filozofice ca să te convingă.

Mistificările bolilor au apărut din ignoranţa impermeabilă la adevăr, combinată cu teama de iraţional. Cu cât o boală este mai puţin cunoscută, cu atât riscul metaforizării sau al transfigurării literare e mai mare. Romanticii au mers până acolo încât au încadrat tuberculoza în categoria interesantului, a neobişnuitului şi au spiritualizat-o din fobia faţă de „vulgara sănătate”; omul palid, silfidic a devenit tiparul lor estetic. Cât despre cancer, a devenit o metaforă la fel de prolifică precum boala însăşi: emigranţii erau/sunt priviţi ca un cancer care se extinde în comunităţile în care pătrund, corupţia e descrisă deseori ca un cancer generalizat iar tribunii justiţiari au de luptat cu un cancer al întregii societăţi:

Descrierea unui fenomen drept un cancer incită la violență. Folosirea cancerului în discursul politic încurajează fatalismul și justifică măsurile „severe” – și, în același timp, consolidează conceptul ubicuu potrivit căruia boala trebuie să fie neapărat fatală. Conceptul de boală nu este niciodată nevinovat. Dar este plauzibilă afirmația potrivit căreia metaforele cancerului sunt prin ele însele implicit genocidale.

Dintr-o simplă boală, cancerul a devenit termenul de referinţă al unui blam generalizat, inducând bolnavului un teribil disconfort psihic, ca şi cum suferinţa fizică nu i-ar fi de ajuns. Relaţia de inadecvare dintre boală şi limbaj agravează situația în loc să o clarifice:

Nimic nu este mai punitiv decât să dai bolii o semnificaţie, invariabil moralistă. Orice boală importantă, a cărei cauză este neclară şi pentru care tratamentul este ineficient, tinde să fie înecată în semnificaţie. Boala însăşi devine o metaforă a răului, a decadenţei societăţii.

Chiar şi în limbajul medical, cancerului i s-a asociat metafora militară, al cărei abuz a atins zona sf: invazie de celule atipice, atacul care duce la metastaze, contraatacul chimioterapeutic, celule mutante, lupta cu un inamic insidios, invizibil. Pacientul, intoxicat cu naraţiuni coşmareşti, dezvoltă o fantezie a fatalităţii şi un comportament defensiv, autoculpabilizant, ba chiar ajunge să îşi identifice propriul corp şi propria identitate cu răul însuşi. Aşa cum s-a demonstrat de-a lungul vremii, disfucţionalităţile corporale sunt organice: bacterii, virusuri, bacili. Sontag vorbeşte raţional şi convingător din postura celei diagnosticate cu cancer, care a refuzat să se lase dominată de teamă şi a înţeles că o terapie corectă se pune în termeni științifici, imunologici. Când cauzele vor fi depistate şi înţelese în totalitate, cancerul se va demitiza şi va deveni o metaforă desuetă, al cărei reducţionism ne va face, probabil, să râdem:

Cum poţi fi sever din punct de vedere moral la sfârşitul secolului XX? Cum, când există atât de multe lucruri deplorabile? Cum oare, când avem conştiinţa răului, dar nu mai avem limbajul religios sau politic care să ne permită să vorbim într-un mod inteligent despre rău? Tot încercând să înţelegem răul radical sau absolut,  rămânem în căutarea celor mai adecvate metafore. Dar toate variaţiile metaforice moderne pe tema bolii nu sunt mai mult decât nişte atacuri ieftine la persoană. Iar bolnavii care suferă de pe urma bolii reale nu sunt cu nimic ajutaţi de faptul că boala de care suferă ei este continuu considerată etalon şi apogeu al răului. … metafora cancerului este deosebit de stupidă. Ea reprezintă, invariabil, o încurajare de a simplifica ceea ce este complex şi o invitaţie la un comportament făţarnic, dacă nu cumva chiar la fanatism.