Mâna care amână, care evită propulsia în acţiune, o mână totuşi caldă, ca orice lucru abia părăsit, dar nu de viaţă, ci de emoţie, de intenţia de a adăuga ceva la nimereală, doar aşa, pentru a umple o carte, cum se obişnuieşte. Cealaltă lasă o umbră difuză pe foaie, zonă de contact a organicului cu anorganicul, cea mai apropiată, în nuanță, de cerebralitate, și poate că va deveni elementul-cheie al unui articol, oricum ar fi, ea nu se grăbeşte, nu se lăcomeşte la cuvinte. Dar nici nu ştie dacă salvează sau pierde timp. Să fie în joc însăşi noţiunea de economie, pe lângă teama banală că, dacă începe să scrie, are iluzia că-și încheie socotelile cu sine, că reduce o problemă la câteva vorbe nesăbuite sau neinspirate, limbul oricărei conştiinţe cât de cât lingvistice? O figură incompletă în portretizare spune ceva: este o combinaţie de dantelă albă şi negru auster, alb pe negru, negru pe alb, în raportul reversibil al lipsei de decizie, dar şi al ordinii impuse potenţialelor cuvinte care încă plutesc în aer, desprinse de corpurile grafice încă netrasate pe hârtie. O mişcare bruscă ar risipi echilibrul fragil al scenei şi ar apropia-o, poate, de omul cu toane, sau de spontaneitate teatrală a pictorului gestual, care îşi aruncă formele ininteligibile pe pânză sau pe perete. Ea ori refuză, ori nu ştie să performeze. Fără să îi vezi faţa, intuieşti, după limbajul corporal, căruia e jenă să se transcrie, că e o fiinţă care nu îşi dă aere. Că mai mult se complace în linişte decât se place. Că e adepta vremurilor în care mănuşile făceau parte obligatoriu din ţinută, indiferent de anotimp. Că albul provocator de pe masă e o șansă la ex-centricitate. Trebuie multă răbdare, disciplina detașării de sine cere timp, voință și, mai ales, grație.