De-zicerea este o formă de a scrie prin negare, subversiune sau depersonalizare. Spui despre tine în ciuda sau în contra ta, îți compensezi precaritatea cu rânduri ferm articulate. Conştiinta şi limbajul au o virilitate la care orice femeie conştientă de propriile limite aspiră involuntar, obosită de clişeul eter(n)ului feminin, cu gingăşiile inofensive ori sentimentalitatea edulcorantă, cu cochetaria prea des confundată cu frumuseţea autentică. I stay my enemy, spune Emily Dickinson. De ce? Pentru că duşmănia e o formă activă de alteritate, de confruntare cu sine. Doar toleranţa zero poate produce tensiune autentică. Nu degeaba Angela Marinescu concepe scrisul ca pe un act de război: mobilizează magistral toate resursele limbii pentru a ataca tot ceea ce e resimțit la temperatura călduță a superficialității. Ea viole(nt)ează, pătrunde prin (r)efracţie în limbajul convenţional pentru a ajunge la esenţa traumei. Tactilitatea se înscrie în același radicalism al denudării: poeta nu se mulțumește cu explorarea suprafețelor comode precum epiderma sau alte învelişuri sigure, (auto)protectoare, ci cu sângele însuşi, expresie pură şi caldă a biosului. În mod paradoxal, fluidul fundamental al vieții nu poate trăi descoperit, fiindcă orice ieșire, hemoragică sau de alt fel, e supusă fatalității de a se coagula. Moartea clinică e pândită mereu de moartea chimică. Până și actul reflexiv are aceeași intensitate total(itar)ă asumată: eu m-am născut gata violată de creierul meu.

Cel mai bun argument subiectiv în favoarea de-zicerii este experienţa propriei pasivități. Volumul nu a apărut fiindcă aş fi vrut cu orice preţ, din contră, nu am mişcat un deget, prietenii mei au făcut totul pentru carte. Nu mi-am pierdut niciodată neîncrederea în forţele proprii. Mai mult am asistat la tot ce s-a întâmplat înainte şi după publicare. Nici acum nu mă iau în serios. Şi atunci, de ce scriu. Poate pentru a întreține iluzia că mă pot apăra de inutilitate. În orice caz, mi-e limpede că poezia nu e (numai) viaţă. Textele nu seamănă cu traiul meu liniştit, banal, didactic în prima jumătate de zi. Toţi cunoscuţii mei au sesizat diferenţa mare între felul de a trăi şi cel de a scrie. Dacă cineva citeşte textele în cheie autobiografică, deduce că aş avea o existenţă abrutizată sau o căsnicie problematică, or, adevărul e exact pe dos. Cum de iese tocmai contrariul, nu îmi dau seama. Poate că poezia are o logică a ei, antrenează zone ale subconştientului în ciuda a ceea ce îți propui. Îți dă gândul peste cap, se răzbună. Nu scriu despre viaţa mea, ci despre ce/cum nu îmi place să fiu. Dintr-un impuls de misoginie cât de cât constructivă.

De-zicerea e consecința reactivă a unei acute neîncrederi în sine și în limbaj care atacă fie pe față, sub formă polemică, virulentă, explozivă, fie ludic, subversiv, prin ironie, prin implodarea sensului, prin desfacerea legăturilor logice și sintactice, în urma cărora discursul ajunge să alunece în gol pe gheața vidului până nu mai spune nimic, fascinat de propriile piruete. Experimentul poetic duce cel mai departe disconfortul lui a fi și a spune. Totdeauna îmi vine în minte cel mai insolit experiment identitar: cel al lui Fernando Pessoa. Numai discreția și voința de anonimitate au făcut posibile genialele sale heteronimii. Narcisicii, prizonieri ai propriei imagini, nu au cum să se demultiplice în felul ăsta. Singurul exemplu românesc polimorf cu adevărat este Alexandru Muşina, care regretă că nu l-a descoperit pe portughez în anii ’80, convins că nu numai el, ci întreaga poezie românească ar fi avut enorm de câștigat. Mușina a experimentat toate registrele posibile, de la optzecismul cu poezia cotidianului şi noul antropocentrism, pe filieră americană şi anglo-saxonă, până la poezia de tip hip-hop din Dactăr Nicu. Un alt caz unic de experimentalism contemporan este Chris Tănăsescu, cu poezia sa nomadă, transfrontalieră, colectivă, interactivă şi performativă. În cadrul aceluiaşi poem se regăsesc nu numai diferite formule din perioade, registre şi limbi neaşteptate, dar şi o sumedenie de autori şi muzicieni, coagulaţi în formula Margento.

Însă cel mai mult rezonez cu de-zicerea prin discreţie, prin învăluire sau ascundere. Nu mai cred în strigăt, în fumigenele revoltei, ci în dezamorsarea calmă, aproape inginerească a terenului minat al realului. Cine știe să taie siguranțele, scurtcircuitează limbajul la fel de eficient ca o grenadă. Dar fără pagubele imediate, fără a deranja acustic proximitatea. În acest caz, poeţii sunt agenţi secreţi ai sensului, ca să folosesc o sintagmă remarcabilă a poetului polonez Wojciech Bonowicz. Celan a făcut-o cu mult înainte: a scris cu şi într-o limbă pe care o urăşte, dar aversiunea lui nu are nimic revanşard, nimic ideologic, ci vine din nevoia interioară a unui alt mod de a spune, anistoric/transistoric, care să suspende tirania nazismului. Din nevoia unui alt fel de a comunica, el explorează limitele limbajului, merge până în pânzele albe ale nespusului, cu lămpile ororii mereu aprinse, și ajunge în zona unui pre-sens, a cuvintelor cu ne-, scrie şi şterge urmele lăsate pe zăpada sau umbra nespusului pe care singur le-a defrișat. Vina existenţială e însoţită de o vină lingvistică celebră: de a scrie în limba asasinilor părinților lui.

A fi eliptic înseamnă a fi poetic. În poezia poloneză contemporană, acesta este felul cel mai profund de a scrie. Liniaritatea discursivă, sentenţioasă nu caracterizează complexitatea vieţii, ci limbajul. Viaţa este redescoperită în misterul ei indicibil, iar poezia are tocmai acest rol: de a surprinde punctele de rezistenţă ale vieţii la tentativele de discursivizare. Unul dintre cei mai importanţi poeţi americani, John Ashbery, subliniază aceeași importanță a discontinuității: I don’t find any direct statements in life. My poetry imitates or reproduces the way knowledge or awareness come to me, which is by fits and starts and by indirection. I don’t think poetry arranged in neat patterns would reflect that situation. My poetry is disjunct, but then so is life. Depersonalizarea înseamnă un nivel superior de înţelegere a lumii prin depăşirea intimismului tocmai fiindcă obligă eul să se plaseze undeva, la margine, ca martor al existenţei, nu ca centru emfatic al ei. Clarice Lispector a intuit un adevăr paradoxal: te confesezi cel mai bine necunoscutului, presupui o instanţă necunoscută, aşa cum preotul căruia i te spovedeşti nu trebuie văzut la faţă. Cuvântul se simte intimidat de ochi, așa că paravanul, filtrul vizual este asumat în orice act de sinceritate. Solitara Emily Dickinson a devenit tot mai clară şi mai bună pe măsură ce a epurat poezia de afect şi a înlocuit adevărul personal cu cel universal iar cuvântul, cu conceptul scris cu majusculă (Soul, Door, Foot, Axiom, Life, Opportunity, Love etc.). Doar așa a ieșit din spațiul limitat al existenței sale și și-a extins reflecția asupra întregii existenţe umane: For what are Stars but Asterisks/ To point a human Life?