Când vezi cartea lui Radu Niciporuc, cu albastrul ultramarin pe copertă, te întrebi cum se mai poate scrie ceva nou despre mare după Joseph Conrad, Jules Verne, Hemingway, Melville, J.Bart, Cortazar, Stevenson sau John Banville. Aventura nu mai are dramatismul înfruntării omului cu stihiile, tehnologia te apără de capriciile meteorologiei iar viaţa nu îţi mai este pusă în pericol. Marinarii zilelor noastre ies din clişeul aventurierilor: au pauze de cafea, dar pot fi şi consemnaţi la bord pentru indisciplină. Însă anxietatea e acolo, sub pelicula fragilă a rutinei, iar oamenii care suferă de rupturile de ritm dintre deplasările scurte şi descărcările lungi trebuie să se adapteze la legile vicleniei, la porturile neprietenoase şi la bordelurile tot mai puţin curate. Cu toate acestea, eleganţa scriiturii nu este lezată nici de argoul marinăresc, nici de termenii tehnici, foarte atent dozaţi. Pe puntea unei nave lichefiate de soare, cu computer de bord, se consumă grijile individuale dictate de factori psihologici şi economici: teama de desfacerea contractului de muncă, de reacţiile comandantului, de ilegalităţi sau de transfugii africani care reuşesc să se infiltreze, cumva, în cele mai neaşteptate locuri, mai ales în labirintul de ţevi, aşa cum e cazul negruţului Jimmy. De fapt, nu nava în sine, ci psihicul oamenilor e cel constrâns – de distanţă, rutina manevrelor de salvare ori a operaţiunilor de întreţinere, de presiunea unor rigori mai mult sau mai puţin absurde – să se menţină pe linia de plutire, mai ales când au de-a face cu o climă neprietenoasă, cu gorilele sau căpcăunii de la emigraţie, dar şi cu propriile amintiri. Navei greoaie i se contrapune varianta corabiei desenate, fiindcă reprezentarea obiectului, pur subiectivă, e singura formă de libertate adevărată, indiferent de condiţiile impuse din afară. Acomodarea cu viaţa itinerantă şi anduranţa sunt cele două mari teste ale marinarilor contemporani. Aproape că nu îţi vine să crezi că Radu Niciporuc se poate delimita fără emfază de machismul marinarilor, majoritatea bărbaţi cu muşchi şi feţe de traficanţi, fără a-i critica sau trăda. Distanţa pe care o creează este justificată de exerciţiul scrisului, de necesitatea observării întregului tablou. Ce fel de oameni există pe navă? Unul mai diferit decât altul: de la Tata-Mare sau Jupânul, la fel de deschis subordonaţilor ca uşa cabinei sale, la Pascal, căpitanul-poet care desenează corăbii (gheişele mărilor) şi nu poate fi discreditat de căpitanul rival, la omul strâmb sărit în mare şi salvat de delfini sau la Chiorul care fură din colete. Indiferent de distanţa şi scopul deplasărilor, nu poate fi evitată interacţiunea cu cei de pe ţărm, de la patronul barului în care marinarii îşi fac de cap şi produc pagube, până la fata care îşi ia rămas-bun de pe chei, fluturându-şi sutienul în loc de batistă. De fapt, marea şi uscatul îşi negociază pericolele şi pauzele în cele 8 proze scurte, inspirate din experienţa de inginer naval a scriitorului. Tocmai discontinuităţile, surdinizarea emoţională, dezeroizarea personajelor şi fragilitatea acestei graniţe dintre mediul terestru şi cel marin îl detaşează pe Radu Niciporuc  de ceilalţi autori.