o nouă lumină sezonieră peste garajele cu table de azbest, în improvizații periferice,
roșcată, insidioasă ca o pulbere fină de cărămidă, exclusă din orice proiect de construcție
și nimeni n-o declară muribundă. doar e iarnă, e doar iarnă, zice autosugestia.
se scurge ulei din mașinile proaste,
urina din rinichii plini de alcool e pe toate gardurile.
nu poți ocoli mereu voma lăsată de excese.
avem cele mai neprietenoase orașe,
un loc rece de care să-ți sprijini capul, nu:
chiar și faianța unui spital de provincie neschimbată de zeci de ani
e bună, la o adică, pentru contactul cu realul
în momente cheie.
migrenă cu aură, sfinți nu.
mă miră propriul conservatorism, blocat într-un decor a la Hopper.
am rămas cu voyeurismul intact, în breșe e mai bine decât în epicentru
with the sin of not living enough.
tu, definește-ți statutul
sau ce a mai rămas din tine, din „tu”:
spectrul.
temperatura-i potrivită pentru aburi,
fumuri.
respiri profesionist, cum ai învățat în orele de sală,
te uiți la aerul din tine
cum iese fără să te părăsească.