nimic nu te mai provoacă să fii pe val, ești curtat cu pași predictibili, în spiritul șanselor mici și egale, proiectate să nu mai lezeze pe nimeni, nici nu mai trebuie să le aștepți, îți ies ele în cale: valuri succesive care devin, sub ochii și tălpile tale, treptele unei scări rulante.
greutatea de-a alege cel mai bun traseu cedează gestului reflex de sincronizare cu treapta care ți se nimerește atunci, pe loc, sub pas, ca să te transporte la etajul superior fără să miști un deget; tu ajungi la nivelul dorit, ea dispare la fel de discret cum a apărut, volumul i s-a topit deja în banda de cauciuc striat, soluție profesionistă pentru traficul intens redus la un grad aberant de confort în numele civilizației. nici pământul nu-ți mai alunecă de sub picioare, trotuarul rulant te translatează pe distanțe certe, într-o singură direcție. nu numai lucrurile merg ca unse, mai nou o fac și oamenii, în virtutea propriei inerții, deși a merge e o iluzie, o convenție semantică depășită de situație.
suntem surferi ratați, dar disciplinați. surferi de la surface. curgem în blândețea silențioasă a tehnologiei fără să privim peste umăr, cu limbajul mereu în urmă, nu pe urmele noastre.