La Bruxelles, am văzut pictura „Peisaj cu căderea lui Icar” (Musées royaux des Beaux-Arts). Deși Daniel Mendelsohn o analizează ca și cum paternitatea lui Pieter Breugel cel Bătrân ar fi sigură, pe plăcuța cu informațiile din dreptul tabloului apare un semn de întrebare lângă identitatea pictorului, și pe bună dreptate: lipsește modelul aglomerat al reprezentării, se știe că artistul flamand exclude individualitatea centrală/centristă cu care ne-a obișnuit Renașterea italiană, în tradiția clasicismului greco-roman. Țările de Jos introduc umanul colectiv, în viermuiala lui cotidiană, în panorama lumii de bâlci, cu alteritatea (și alterarea!) voioasă (cum definește Victor Stoichiță carnavalescul), cu diverse activități de comerț, în care supraviețuirea se îmbină cu loisir-ul lasciv, trădat de gesturi ieșite din solemnitatea oricărui ritual. Nu există granițe de gen, și femeile, și bărbații se ating fără perdea, iar ferestrele și pragurile locuințelor/tavernelor sunt cadre pentru bârfă și alte activități ilicite.

Din marele curaj mitologic al zborului lui Icar a rămas detaliul abia sesizabil al unor picioare agitate în partea dreaptă a tabloului, dintr-un corp pe jumătate scufundat. Așa cum indică si titlul, cadrul de reprezentare are prioritate față de evenimentul în sine. Sublima tragedie a zborului înregistrează doar finalul ratat, așadar s-a redus la un incident burlesc, în deplina indiferență a unui spațiu nordic. Rutina cultivării pământului și a navigării țin de planul pragmatic al vieții, care a acaparat imaginarul pictural și a impus o nouă manieră de reprezentare a omului: „scamatoria vizuală”, cum o numește Mendelsohn în „O odisee”.

Înainte de orice, cartea lui Mendelsohn te învață cum să citești în general și cum să o faci cu Odiseea lui Homer în particular, obligându-te la relectură, așa cum se întâmplă cu marile cărți. Povestea călătoriei naratorului (profesor de literatură clasică) împreună cu tatăl său octogenar pe urmele presupuse ale celebrului Ulise nu implică doar explorare geografică sau verificarea concordanței dintre text și topos, ci și descoperirea reciprocă și verificarea dimensiunii umane, la fel de actuale ca în Odiseea, în ciuda trecerii timpului. Pe lângă componenta familială, apare și cea didactică a celui care încearcă să provoace studenții la discuții și interpretări după vechea artă a maieuticii socratice, care îmi aduce aminte de Lecția de poezie a profesorului Andrei Codrescu, dar fără (auto)ironia generată de eșecul mentoratului. Deși începutul cursurilor nu promite nimic, studenții încep să se dezghețe, intră în spiritul și litera Odiseii și încep să ÎNȚELEAGĂ nu numai arta de construcție, ci și problematica și profunzimea epoperii homerice: cât rămâi tu însuți și cât te schimbi după două experiențe atât de grele, precum războiul și navigarea complicată, cum supraviețuiește o căsnicie între soți separați timp de 20 de ani, ce relație poate avea un fiu cu tatăl revenit după atâta timp, pe care el, bebelușul de odinioară, nu l-a cunoscut niciodată, în ce constă eroismul autentic al lui Ulise din moment ce pare marioneta intereselor/capriciilor unor zei, captivul unor femei frumoase (Calypso și Circe), care este rolul copiilor (de a fi replici cât mai fidele ale părinților sau, din contră, de a-și crea destine proprii prin opoziția față de valorile insuflate în sânul familiei), ce înseamnă să fii un bun conducător, prin ce se remarcă inteligența omului etc. Autorul strecoară, fără emfaza erudiției, elemente de naratologie, etimologie (diferențele sensibile dintre călătorie, voiaj și odisee; pe lângă spațiu și timp, odiseea implică și componenta emoțională a acestei experiențe fundamentale a deplasării, a descentrării, asociată în special cu suferința), analiza comparativă (Homer – Ovidiu), istorie literară (cine a fost Homer), tehnici de interpretare constructivă, în tradiția hermeneuticii universitare.

Indiferent că duci la capăt cartea ca părinte, profesor, (fost) copil al cuiva, cititor profesionist sau de ocazie, (fost) soț/soție, însăși parcurgerea ei este o odisee mentală, chit că sună așa de clișeic, pe lângă celelalte tipuri de călătorie, mai mult sau mai puțin simbolice. Cele mai importante, însă, rămân devenirea și înțelegerea: așa cum tu faci o călătorie, și/mai ales ea te face pe tine. Citirea cărții lui Mendelsohn a fost urmată de excursia de câteva zile la Bruxelles, unde am dat peste tabloul atribuit lui Breugel, așa că lucrurile s-au legat neașteptat de bine pentru mine. Ce întâmplare deloc întâmplătoare poate fi o odisee.