nici astăzi, după ce 5000 de oameni au ieșit din nou în stradă, nu mă las dusă de valul de emoție pe care l-au confiscat politicienii în toate momentele critice
după atâtea zile de Vă vedem, ți se pare că nu mai ai nimic de spus. e atât de ușor să nu vorbești despre unele subiecte sensibile.
mai vorbim și pe drum, nu numai în agorele din Zona liberă de corupție. niciodată în timpul protestului.
în urma deciziei colective, s-a stabilit să nu schimbăm regulile jocului, mergem pe decență, perseverență și nimbul incert al victoriei.
dorința de a ne consuma până la capăt ne scapă de pericolul ezitării ori al renunțării. avem avantajul zbaterilor publice. dacă stăm prea mult pe gânduri, vom avea probleme. riscăm speculații infinite despre acte deliberate.
câte invazii au loc zilnic în spațiul personal, nu mai lat de lungimea unei mâini?
elevii nu pot învăța imnul la fel de repede ca oamenii din Piață, și nici nu le pot dovedi asta, nu am voie să fac politică în școală.
Kristo a avut bunul simț să nu folosească steaguri pentru acoperirea Reichstagului sau a insulelor din golful Biscayne, cum au făcut ai noştri cu guvernul României. doar giulgiul nu e politic. arta lui Kristo se numește revelație prin ascundere, la noi e o practică legislativă.
la ce vă gândiți în timpul celor 15 minute de tăcere? de cele mai multe ori înjur, blestem, dar asta nu se spune cu voce tare, evit orice reporter care se îndreaptă spre mine.
inteligența e capacitatea de a susține două puncte divergente cu aceeași dezinvoltură, dar cine e dispus la atâta? nu avem timp să le facem pe toate.
unii nu mai au/avem răbdare, vor/vrem să doborâm un record, dar nu știu/știm exact în ce anume.