Când mărturiseşti că perspectiva apariţiei unui copil în viaţa ta nu îţi dă fiorul unei schimbări de anvergură şi când spui, negru pe alb, că emoţia contemplării unui tablou nu poate fi egalată în intensitate de vederea propriilor copii, e de înţeles de ce Karl Ove Knausgard este considerat un trădător şi un egoist printre rudele lui, scandalizate de autobiografia Lupta mea:

Simţeam o anumită libertate în asta; nu era nevoie să-mi justific sentimentele, nu trebuia să dau socoteală nimănui, nu trebuia să le argumentez în raport cu nimic. Libertate, dar şi linişte sufletească, fiindcă, deşi se presupunea că tablourile mele preferate erau idile, ca peisajele arhaice ale lui Claude Lorrain, de exemplu, eram mereu tulburat când plecam de lângă ele, pentru că trăsătura lor definitorie, miezul fiinţei lor, era caracterul inepuizabil, şi asta îmi provoca un fel de lăcomie. Mai bine nu pot explica. O lăcomie de a mă afla eu însumi în interiorul acelui inepuizabil.(…) Arta timpului nostru, adică arta care, în principiu, trebuia să-mi fie cea mai apropiată, nu socotea valoroase emoţiile pe care le genera opera artistului. Emoţiile erau un rezultat inferior, poate chiar un produs secundar nedorit, un fel de reziduu sau, în cel mai bun caz, un material uşor de manipulat. Nici imaginea realităţii redată verosimil nu avea vreo valoare, fiind considerată naivă, un stadiu de mult depăşit. Rămânea, ca atare, aproape lipsită de semnificaţie. Dar, în clipa în care îmi îndreptam din nou privirea spre tablou, toate raţionamentele mele se înecau în valul de putere şi frumuseţe ce se ridica în mine.

Sinceritatea este o pedeapsă asumată. Adevărul, o otravă relativă. Dă-i fiecăruia doar atât cât poate asimila, în doza potrivită nivelului de acceptare, mai mare sau mai mic. Numai că, în literatură, nu poţi umbla cu jumătăţi de măsură. Dacă menajarea şi compromisul fac viaţa familială şi socială suportabilă, în schimb, scrisul adevărat nu suportă asemenea concesii, trebuie să mergi până la capăt cu confesiunea. Numai arta asimilează intensitatea pe care biologia nu o poate tolera. Knausgard se referă deseori la artă, iar paginile despre Munch, care a răsturnat raportul de reprezentare dintre om şi mediu (figura umană dominând tot spaţiul şi absorbindu-l cu forţa abisului său sufletesc), sunt extraordinare: e ca şi cum umanul mistuie totul în sine, îşi însuşeşte totul: munţii, marea, copacii şi pădurile, totul este colorat de uman, nu de întâmplările şi viaţa exterioară, ci de sentimentele şi viaţa lui interioară.

Knausgard dezvăluie tensiunea dintre nevoia de artă, de sublim şi efectul de rutină a realităţii din viaţa sa. Nu caută o cale de ieşire, de evitare a problemei, ci o pune în termenii cei mai oneşti cu putinţă. Verbalizând acest câmp interior de tensiune, el a reuşit să dezamorseze ruşinea de a fi contradictoriu sau de a se ascunde pentru a fi acceptat. Numai scrisul îţi permite să fii tu însuţi.

imagine: N. Astrup, important pictor norvegian, pe care Knausgard îl aminteşte în cartea sa