o femelă umană stă întinsă pe iarba dintr-o poiană situată la 1380 m altitudine
expusă razelor solare de amiază, într-o vară târzie:
are echipament de escaladă
și sigur aude musculițele-n zigzag
care-i dau târcoale,
mai ales albina insistentă;
un scrâșnet de drujbă răzbate de undeva, din vale
și percutează:
femela tresare, se ridică și dispare
ca orice vietate speriată.

//

deocamdată se urcă versantul în ritmul impus de cel mai umblat dintre ei.
se bea apă din peturi de 0, 5 la intervale regulate.
nici urmă de urs pe potecă,
tot mai aproape vuietul revigorant al unei cascade;
niciunul n-a mai fost pe aici, nici măcar călăuza – atât de sigură pe ea, că n-a estimat corect durata traseului.
nu se grăbesc, deși vor ajunge înapoi abia în noapte
dacă nu se rătăcesc – și au cele mai mari șanse.
nu s-au gândit să ia lanternele frontale:
au venit puși pe fapte minore
și uite că drumul nu se mai termină.
ea n-are încălțăminte adecvată, lui îi lipsesc branțurile,
cineva a-nceput să se plângă de o unghie intrată în carne.
luna plină le va distrage atenția în momentul de cedare
când nu vor mai avea puterea
să dea vina unul pe altul.
probabil că nici stelele nu le vor induce convenționalul strop de magie;
moralul scăzut dezleagă de sens detaliile,
amplifică senzația pierderii în spațiu
și nimănui nu-i trece prin cap metafora stelelor ca asteriscuri
adăugate vieții umane.