Elizabeth Bishop a spus că scrisul n-are nimic natural
și are dreptate: chiar atunci când pretinzi că transcrii ceva din realitate,
filtrul cuvintelor e aici, invizibil
ca sticla unui geam care scoate gestul de rămas-bun din naturalețe
pentru a-l face mai dramatic, mai ultimativ
din foamea de relevant și revelație,
asa cum și sticla ușii pe care se derulează pasional sărutul dintre Delon și Vitti din Eclipsa
a făcut istorie, chit că ei urmau doar niște instrucțiuni
într-o regie mai spectaculoasă decât libertatea și fericirea atât de nespectaculoase
pentru care toți ne-am vinde, în secret, sufletele.
pe sticlă se suprapun două mâini într-o atingere surogat
fără să știi cine face parte din lumea de afară
și cine e cel claustrat din voință proprie.
sticla asta incasabilă și rece, imună la forfota umană
ca eul dictatorilor,
perfecționata fonic și termic să ne protejeze complet
de noi înșine.

[Bishop: „Writing poetry is an unnatural act. It takes great skill to make it seem natural.”]