nu știu ce mă surprinde mai mult: subordonarea copiilor din oficiu față de părinți

sau felul cum sunt folosiți dinainte de-a se naște

de femei care vor să-și salveze relația. feminismul preferă să ascundă sub preș cinismul (pre)concepției:

câți copii s-au născut din minciună premeditată,

șantaj emoțional

sau pură întâmplare în loc de dragoste?

de ce să fii recunoscător pentru asta,

indiferent că-i strategie

sau loterie?

numele dat nu mă definește.

am fost premiantă de frică, am crescut cu bătaia ruptă din Rai

ca mulți cei din generația mea, accidente fericite printre avorturi.

Drepturile Copilului au apărut abia în ’89, prea târziu pentru adolescența mea

captivă în tabu-uri.

maturizarea a început târziu

prin dezvățarea de stereotipuri:

mi-am dat seama că părinții sunt cei mai moraliști lupi,

că fericirea-i un nefericit eufemism al resemnării, lașității, compromisului.

nu sunt copia părinților mei decât în acte

fiindcă stă în puterea copilului

să lupte cu determinismul familial,

să fie peticul care-i diferit de sac

dacă nu chiar sacul care închide strâns trecutul.

a trebuit să mă dezic nu ca să mă răzbun,

ci ca să pot fi cu-adevărat liberă.

e prețul pe care mi-l asum.