Paul Celan şi Ingeborg Bachmann se cunosc la Viena, în 1948, dar Celan pleacă foarte curând la Paris. Începe un schimb de scrisori între două conştiinţe poetice puternice, care gândesc dialectic şi vizionar, cu un romantism temperat de cerebralitate. În ciuda distanţei şi a dramatismului relaţiei, fiecare înţelege importanţa şi influenţa reciprocă atât în viaţă, cât şi în literatură. Detaliile de ordin autobiografic includ informaţii legate de planuri, de multe ori imprevizibile sau năruite, călătorii, editări, traduceri, lecturi publice, cărţi citite și expediate prin poștă, poeme și cărți pe care le scriu ei înșiși, criza lui Celan  de la începutul anilor 60, declanşată de acuzele de plagiat iniţiate de Claire Goll. Ingeborg munceşte până la epuizare, dar se mobilizează în promovarea poeziei lui Paul în cercurile literare vieneze cu „urechi înfundate”, îl încurajează în nenumărate rânduri, însă implicarea ei în viaţa academică (în 1950 obţinuse doctoratul în filosofie cu o teză despre Heidegger) îi induce lui Celan o anume susceptibilitate. Paul traduce Apollinaire, Mandelştam, A. Blok, Esenin, Eluard, Valery, G. de Nerval, Artaud; Ingeborg traduce, la rândul ei, Ungaretti. Corespondenţa înregistrează schimbările de ritm de la patos la ezitări, neînţelegeri, puseuri de suspiciune şi renunţare. Erupţii de tăceri şi întunecimi vorbitoare. Pauza dintre anii 1953 si 1957 aduce o revigorare a pasiunii, Celan îi mărturiseşte soţiei, graficiana Gisele Lestrange, adevărul despre relaţia lui cu Inge, iar poeziile îi curg pe bandă rulantă. În 1958, Ingeborg se mută împreună cu Max Frisch.

Paul Celan, Viena, 23 mai 1948:

Pentru cea atât de exactă

la 22 de ani de la ziua de naştere,

de la cel atât de inexact.

Paul Celan, Paris, 20 iunie 1949

Ingeborg,

‘Inexact’ şi târziu sosesc anul acesta. Poate doar fiindcă vreau ca nimeni în afară de tine să nu fie de faţă când pun pe masa ta aniversară maci, foarte mulţi maci, şi memorie, la fel de multă memorie, două buchete strălucitoare. De săptămâni întregi aştept cu bucurie momentul acesta.

Ingeborg Bachmann, anexă, martie 1951

Acum e atâta linişte, ca după bombardamentele din timpul războiului, când, după ce se ridică fumul, îţi descoperi casa că nu mai e la locul ei şi nu ştii ce să spui. Şi oare ce-ar fi de spus?

Ingeborg Bachmann, Viena, 26 ianuarie, 1952

Dragul meu Paul,

Zilele zboară şi e greu să păstrez trează conştiinţa permanenţelor. Totuşi, ştiu mereu, la orice oră, că ele există, şi tu faci parte din aceste permanenţe.

Paul Celan, Paris, 5 noiembrie 1957

As Lines so Loves oblique may well

Themselves in every Angle greet:

But ours so truly Paralel,

Though infinite can ever meet.

Therefore the Love which us doth bind,

But Fate so enviously debarrs,

Is the Conjunction of the Mind,

And Opposition of the Stars.

(Andrew Marvell, The Definition of Love, p. 77)

Ingeborg Bachmann, Napoli, 1958:

(…) E destul de bine, până la urmă ai nevoie de atât de puţin, după ce ai înţeles.

Paul Celan, 17. XI. 1959

Îmi fac griji pentru tine, Ingeborg. Dar trebuie să mă înţelegi: nu-mi auzi strigătul la strâmtoare, nu eşti în tine (unde bănuiesc eu că eşti), eşti…în literatură.