Stasis-ul confundă, printr-o dublă dislocare, ceea ce aparţine oikos-ului şi ceea ce e propriu polis-ului, intimul şi străinul: legătura politică se transferă în interiorul casei în aceeaşi măsură în care legătura familială se înstrăinează în facţiune.

Efectul stasis-ului este de a face indiscernabil oikos-ul şi polis-ul, înrudirea care se dizolvă în cetăţenie şi legătura politică care, sub chipul „fraţilor prin tragere la sorţi”,  ia forma nefirească a unei înrudiri.

Oikos-ul se politizează şi, invers, polis-ul se „economizează”, adică se reduce la oikos. Ceea ce înseamnă că, în sistemul politicii greceşti, războiul civil funcţionează ca un prag de politizare sau de depolitizare, prin intermediul căruia casa se depăşeşte în cetate iar cetatea se depolitizează în familie.

Forma pe care războiul civil a asumat-o astăzi în istoria mondială este terorismul (…). Tocmai atunci când polis-ul se prezintă sub figura liniştitoare a unui oikos – „casa Europa” – sau lumea ca spaţiu absolut al gestiunii economice globale, stasis-ul, care nu se mai poate situa pe pragul dintre oikos şi polis, devine paradigma oricărui conflict şi intră sub figura terorii.

Giorgio Agamben, Stasis. Războiul civil ca paradigmă politică (Homo sacer II, 2), traducere de Alex. Cistelecan, editura Tact, 2015