deocamdată am câștigat vechime la locul faptei, ne apropiem de 200 de zile, am intrat în al treilea anotimp
pancartele se amestecă printre hârtii de importanță profesională și alte documente. trebuie cumpărat un alt top de hârtie, contorul de cuvinte crește.
cavaleria de cărucioare, așa cum îi spune Dan Perjovschi, s-a rărit: noi copii au venit între timp pe lume, câțiva sugari au învățat deja mersul pe picioare.
poate că, neoficial, ieșim să ne admirăm seriozitatea tăcută din filmulețele și fotografiile zilnice:
unele fețe au severitatea autoapărării în fața mesajelor nocive din newsfeed, altele, semnele unei epuizări apriorice.
poate ieșim pentru iluziile care ne dau sens maximal timp de 15 minute – în rest, toți știm că nu îți poți convinge adversarul politic cu adevăruri psihologice, cu atât mai puțin nestipulate în lege.
poate ieșim în calitate de simpli supraviețuitori, fiindcă avem simțul direcției
spre mica fâșie de pământ revendicată drept Zonă liberă de corupție, și încă auzim o voce biblică legitimându-ne: creșteți și înmulțiți-vă în cauzele voastre!
au început să apară tot mai multe cărucioare goale în România, și nu, nu e un happening, nu e o instalație. cu cât le văd mai des, cu atât mi se pare că adevărul slăbește odată cu noi, tot mai puțin realitate, tot mai mult știre.
așa l-am văzut mereu: un copil intransigent și precoce, care își înfruntă părinții, primii lupi moraliști cunoscuți de el îndeaproape,
cu rezonanța ultimativă a reproșului care ne face atât de rar să fim noi înșine
fiindcă ne plac doar cuvintele spuse să ne facă viața mai ușoară
sau cele atent cântărite (ai grijă ce vei spune, lumea își poate face o idee greșită despre tine!)