fără drumuri de mare viteză, am ratat destinul epic
cu personaje mai mult la volan, dornice de adrenalină;
n-avem încă un Dean Moriarty, n-avem încă Fury Road,
nici acum femeile captive în familiile lor (tr)adiționale
n-au șoselele alea in the middle of nowhere pentru a trăi nebunia renunțării
cu care începe orice libertate
ca Thelma și Louise,
singurele care m-au făcut să cred pe bune
în modelul feminin de prietenie
înainte de Ferrante.
n-am trăit marile călătorii, marile invazii.
deși a avut mereu pod, de la Apolodor la ăsta zis al Prieteniei,
Dunărea trecută înot, în curse clandestine pe viață și pe moarte
a fost epicul nostru de rezistență și salvare, atât de cenzurat.
acum se stă în coloană pe Valea Prahovei
cu înaintări lente spre munte, fără aspirația spre înalt. o parte însemnată din viața urbană a ajuns să se piardă mai mult în așteptarea soluției
la marile (pr)omisiuni electorale.
din elicopter se vede amploarea reală a procesiunii de resemnați
care n-o să apuce curând calea dreaptă, unionistă, prin toate provinciile istorice,
în cel mai bun caz, doar rute ocolitoare de tip forestier, gândite pentru ei
în calitate de pasionați offroad
în scene utopice cu mașini abandonate de șoferi
care trec subit la trekking
cu mare dorință de natură și sport
iluminați de urgența ecologică a Terrei.
din marea procesiune de resemnați care visează muntele venind la Mahomed,
aștept să văd ieșind dezinvolt din rând
o mașina furată de două femei,
s-avem și noi o Thelma și-o Louise.