Turbanul femeii nu se deosebea de cerul alb, iar capul ei părea bulbul întregului spaţiu de deasupra pământului care, dintr-o dată, convergea către o expresie a feţei frumoase, dar nu la fel de senină. Trecerea de la zi la noapte s-a făcut prin montaj, femeia se mişca greu in intuneric din cauza unor obstacole, posibil bolovani, nu le distingeam din cauza propriei mele reflexii în ecran, filmul se difuza în amiaza mare si soarele bătea puternic in monitor; la un moment dat, ea a ţipat scurt, dar nu am putut vedea ce anume i se întâmplase, ar fi trebuit ca si aici, in camera mea, să fie la fel de întuneric ca în film, ca în sala de cinema. Dacă s-ar fi derulat scena cu cei doi care făceau sex, nu ar fi fost nici o pierdere, am crezut ca privirea o poate lua pe scurtătură fara sa piardă sensul, dar m-am înselat, n-am facut legatura între femeie şi cuplul clandestin, şi asta numai şi numai din cauza luminii, atat de nefirească pentru toamna adevarata, absenta in a doua jumatate a lui septembrie. Două minute mai târziu (raportate la timpul meu de vizionare, de fapt a doua zi la ea), mergea printr-o carieră de piatră, alba si întinsă ca in Agonie si extaz de pe vremuri, cu Charlton Heston in rolul lui Michelangelo, şi pe măsură ce femeia se deplasa, mi-am dat seama că era un cimitir în trepte, extins pe un munte sterp, modelat in suprafete si volume neregulate. Şi tot aşa, capul învelit într-un turban alb nu se mai diferenţia de peisajul aseptic. Iat-o mai târziu în casa ei austeră, sapata de-a dreptul in piatră, cu un şoarece alb dând târcoale oalei cu mâncare. Si otrava contra rozatoarelor era tot alba. Iat-o si  în pat, cu spatele la soţ, cu profil frumos, brate goale, aproape rubensiene şi fără chef de dragoste. În scena următoare, când se întoarce spre el, îi vorbeşte atât de blând, încât el adoarme (oare o face intenţionat, ca sa scape de el?). După cum se  va dovedi dupa jumătatea filmului, el e cel care o evită. În obiceiul ei de a se plimba zi de zi prin cimitir, se întâlneşte cu un tanar turist coreean, oprit la mormântul poetei Zelda Schneurson Mishkovsky. El îi recită, în coreeană, poemul Voinţa îmbătată, şi ea se lasă hipnotizată de limba aia necunoscută, fără să spună nimic, deci e mai mult decat o simpla sotie, o simpla femeie de casa. Spre sfarsitul povestii, stă pe un bloc de piatră, mai tristă ca niciodată. Un arab aflat în trecere o salută, Shalom, se cunosc, el e gropar şi a remarcat cum stă ea pe acolo cu orele, aha, totul e regizat pe Muntele Maslinilor. Acum omul crede că ea se roagă cu lacrimi, dar nu, ea citeşte poezie dintr-o carte de nimeni alta decât Zelda, poeta ei preferată, şi spune, cu voce tare, Moartea care mi-e blândă soră. Şi atunci nu te mai întrebi ce cauta aceasta anonimă, anoninimă in spatiul ostil vietii,  în exerciţii tăcute de autoexilare. E acolo pentru poezia pe care rutina i-o refuza.

 (...) still I haven't kept up
 my oath
 to myself.
 Why?
 Surely I've already discovered
 that my mind carries to its palaces
 the sights I see,
 like that bird that carries in its beak
 straw, feathers and dirt to repair the nest.
 Surely I've already discovered that my thought
 uses (if it doesn't have anything else)
 even my ailments
 to build towers.
(fragment from The night by Zelda)