Primul și cel mai vechi model poetic nu a fost unul livresc, ci un personaj de film, Chris-in-the-morning din serialul Northern exposure, cu o comunitate eterogenă din Alaska, în care regăseai cele mai bizare personaje. Bineînțeles că cel mai șarmant și atipic dintre toți era, de departe, Chris, închis în cabina de sticlă a radioului local, vizibil din stradă ca prin vitrina unui magazin, într-o neobosită vervă gestuală și retorică. Era un spectacol și de văzut, și de auzit, își adapta subiectul emisiunii la problemele localnicilor și întotdeauna găsea o soluție poetică, încheind apoteotic timpul de emisie cu o lectură pasionată dintr-o carte de referință. Chris trăia poetic, fără să facă din asta un caz de individualism, și demonstra, de fiecare dată, că poezia nu e ruptă de realitate, ci un răspuns direct și vital la cele mai neașteptate provocări cotidiene. Prin el am aflat, în liceul în care nu se făcea mai nimic, de Thoreau, Kierkegaard, Dylan Thomas și mulți alții. Soluția poetică a lui Chris nu era doar discursivă, ci și cât se poate de practică. Mi-aduc aminte cum a propus el ca sicriul cu un indian mort să fie catapultat în aer, pentru ca defunctul să cadă la libera alegere, dependent doar de forța de gravitație, nu și de membrii familiei, terifiați că, dacă îl vor fi îngropat, ar fi atentat la integritatea sufletului în proces de desprindere de zgura corporală. Așa am aflat că literatura este un vis conștient de el însuși, care se structurează și din mers, și premeditat.

La mai mult de 20 de ani de atunci, am înțeles că, prin scris, îmi demonstrez, involuntar, loialitatea față de acest personaj, ale cărui prospețime, inventivitate și solidaritate cu semenii nu le-am prea regăsit la poeții reali, unii admirabili, dar cumva prea atinși de superbia lor intelectuală, prea acaparați de prestigiul personal. Dacă atunci scrisul mi se părea o opțiune printre multe altele, astăzi a devenit o urgență personală, o combinație de minim talent verbal cu orgoliul de a da un sens vieții și, mai ales, cu un handicap biologic. Ce poți să opui incapacității primare de a procrea decât a… crea, într-un fel sau altul (cu ghilimelele de rigoare)? A doua problemă cu care mă confrunt este dacă am ceva cu adevărat de spus, și cred că aspectul cel mai relevant este o anume inadecvare la profesie, la existență și chiar la propriul nume, cu ezitarea permanentă între a fi tu însuți și a nu-ți mai apartine, odată ce s-a realizat transferul unui gând din minte pe hârtie.

Dacă la început așterni rânduri, pur și simplu, fără prea multe bătăi de cap, cu timpul devii conștient de diferența dintre libertatea de exprimare (avalanșă verbală spontană) și cea de expresie (avalanșă controlată, așa cum libertatea adevărată nu se împlinește decât prin asocierea cu simțul responsabilității), că scrisul este un complex de factori, care implică dozarea între ceea ce este opresiv și eliberator, ce este și nu este controlabil, echilibrarea între cât trebuie dezvăluit si cât ascuns, cât trebuie (de)biografizat și apoi recontextualizat, cât trebuie simulat și cât disimulat, cât trebuie mințit si cât dezmințit pentru a face mesajul cu adevărat credibil. Pe lângă dozare, apare și problema reconfigurării, a refacerii raportului dintre timp si spatiu, ansamblu si detaliu, vag si neechivoc, natural si artificial, fiindcă artificiul este la fel de necesar ca lumina unui bec pe timp de noapte, economic sau nu. Apoi, găsești sângele rece al imaginatiei cu care poți ataca redutele realității numite tabuuri (autoritatea opresivă a politicii, a religiei, sexualitatea, impostura și câte altele!), fiindcă adevărul este mai ușor de suportat când se camuflează în convenția ficțiunii, dar chiar și așa, trebuie să îți asumi neplăcerile, scandalizarea celor care se simt trădați de intransigența ta, așa cum a pățit Knausgard cu propria familie. Celălalt sânge, mult prea cald, e pentru trăit, or gheizerul emoțional trebuie disciplinat pentru ca lumea nescrisă, atât de instabilă termic și valoric, să devină (con)sens. În scris, nu poți trișa, ca pe fb., unde postezi doar hobby-uri, realizări, poante, panseuri conjuncturale, momente de sclipire critică, fotografică, literară, poze din tinerețe sau cele care te avantajează, așa că ești obligat la demistificare: to lift the mask at the masquerade. În scris, îți poți diminua datoriile uriașe către frumusețea și adevărul propriilor idealuri. În viață plătești cam pentru tot: pentru tinerețea ta inconștientă, pentru lașitate, ca și pentru scrisul care îți confiscă importante felii de timp, revendicate de alții. Eu, una, plătesc mai degrabă prin scris un anume deficit de viață, dar e o plată pe care o resimt ca pe o formă de gratitudine.

Dacă aparatele pot înregistra vocea, scrisul înregistrează mintea pentru a o credita, așa cum a intuit Flannery O’Connor: I do not know what I think until I read what I say. Pot urmări mareea interioară, cu fluxul gândirii și refluxul răzgândirii, ofensiva și defensiva sinelui pe mai multe fronturi, orgoliul măturat de valul penibilului, încrederea spălată de îndoială, felul cum ceea ce crezi că ți se potrivește cedează în fața a ceea ce ți se împotrivește și tot așa. Adevărul scrisului, ca și cel despre sinele tău, nu este niciodată univoc și stabil, pentru că se mișcă între convenție și contravenție. Înveți să ignori avertismente, să eviți poza automutilării de dragul victimizării, conform clișeului că poezia este sau trebuie să fie suferință. Înveți să distingi între binele tău și binele expresiei, să nu te răzvrătești orbește, doar pentru a atrage atenția. Înveți stângăcia sau groaza oricărui început, ca în mers, în vorbit, în dragoste, încercări urmate de bâjbâieli, tatonări care, prin perseverență, devin exerciții și apoi, deprinderi definitive. Înveți că, în scris, ești disputat și disputabil de o sumedenie de categorii, că esti negociat de invariabilele și variabilele vieții tale, invariantele și variantele perspectivei tale asupra subiectului despre care alegi să scrii, că ești conținut în ceea ce este întâmplat și ceea ce este întâmplător, fără să știi exact cât este specificitate și cât apropriere, cât orientare și dezorientare, cât parcurs calculat și cât deraiere, în ce măsură te dai și te dedai limbajului, în care te simți și alinat, și alienat, și testat, și detestat. În scris, te experimentezi prin adopții și abandonări succesive, anulări și repoziționări de sine, înarmări și dezarmări, în funcție de cum te placi, complaci sau displaci. Te defragmentezi în feluri diverse pentru a te recompune într-un mod mai coerent și mai veridic decât o faci prin felul tău anost din realitate. Tragi de tine ca să ajungi dincolo de tine, să simți că ești mai aproape de departele care ne cheamă pe toți, într-un fel sau altul, prin doborârea unui record interior.