Pentru papa Francisc, aş fi în stare să trec la catolicism. Dar el e atât de înţelept, că apartenenţa religioasă nici nu contează. Spre deosebire de capii ortodocşi, al căror discurs se fundamentează mai mult pe blam şi interdicţii (n-o să uit niciodată reacţia brut(al)ă a patriarhului la adresa victimelor de la Colectiv), papa promovează apropierea adevărată a bisericii spirituale de noi, a înţeles că nu poţi cere omului să facă paşi importanţi întru smerenie dacă biserica nu face şi ea, prin cel mai înalt reprezentant al ei, acelaşi lucru. Şi ceea ce mă impresionează enorm este că vorbele lui nu sunt citate biblice expediate pe bandă rulantă, ci pline de experienţa personală a meditaţiei şi a iertării. Accesibile şi credibile. Simplitatea şi adevărul sunt calităţile oamenilor aleşi.

Cel mai greu este să nu te lauzi cu modestia ta. Să nu faci caz de tine, fiindcă omul este singura fiinţă care poate alege ce să NU facă, liberă şi nobilă în propria ne-putinţă, aşa cum spune Giorgio Agamben în Nuditatea. Să te abţii de la comportamentul manifest, care consumă o calitate, pentru a o menţine ca potenţial inepuizabil. Să îţi dai seama că eul tău are un efect de umbră asupra micii tale realităţi. Nu degeaba, la extaz se ajunge prin anihilarea de sine, prin golirea fiinţei care se pregăteşte să devină receptacul al esenţei divine. Rolul decalogului biblic nu este doar inhibitoriu, aşa cum se crede, ci propune căi de valorificare a ceea ce nu trebuie să faci ca să te poţi depăşi.

imagine: The Agony and the Ecstasy, 2010, Galerie Perrotin