Ştiu, e o ipocrizie să te întrebi de ce blog, de ce postări, de ce (im)posturi. Adevărul este că în nici o casă nu există o debara pentru gânduri, aşa că le stochez aici. La ce îmi folosesc? Nu ştiu, poate e o formă de consolare cantitativă a minţii superflue. Spun doar că, aici, în abisul ăsta incolor, mă pun în stare de dialog cu o carte, cu un obiect, cu o imagine. Şi atunci rândurile care ies din starea asta devin dovezi ale docu-mentalului, ale procesului de gândire, aşa superficial cum e. Uneori, nişte vise pot lua o consistenţă cât de cât discursivă, deşi ele şi-au şters complet urmele până în momentul trezirii/treziei tale, dar cel mai important pare momentul când ai certitudinea că înţelegi de-adevăratelea câte ceva în timp ce scrii. Că te poți bucura oleacă de iminența ta cenușie.