De o inteligenţă şi creativitate excepţionale, stelectrica Mina Loy [1882-1966] a atras admiraţia celor mai importanţi modernişti, de la Duchamp, Man Ray şi Marinetti, la Pound, Joyce, T.S. Eliot şi William Carlos Williams. Deși englezoaică, s-a expatriat şi a intrat perfect în pielea Americancei, figura dada autentică, nonconformistă, fetiş şi risipă de sine prin reviste mai mult sau mai puţin meteorice, combinată cu pasiunea pentru artele vizuale, sub aceleaşi impulsuri inovatoare. Creaţiile ei nu au căzut în capcana de a deveni piaţă, ca la Duchamp, iar poezia e la fel de proaspătă şi surprinzătoare ca în anii de graţie ai avangardei. Nu a fost interesată prea mult de publicare, fermenta continuu atitudini şi idei revoluţionare şi a reuşit să menţină viu spiritul dada dincolo de soluţiile istoricizate (devenite curente, „curentate”!) din cauza compromisurilor ideologice. Ea însăşi o operă de artă prin frumuseţea proprie, a dus actul libertăţii de expresie mult, mult mai departe de colaj, ready-made şi -isme, până la urmă tot reţete. Or, Loy tocmai asta a evitat: soluţia vizibilă, imediată, schema finită, reducţionistă care distruge universul, aşa cum spune ea însăşi în versurile din poemul Human Cylinders. Ex-centrică, a trăit în afară în toate sensurile. Nu numai că nu a intrat în competiţie cu Marianne Moore (pariul modernist al lui T.S. Eliot), dar nu a mai scris şi publicat nimic, aşa că era normal ca, odată şi odată, cineva să îi recupereze şi să îi publice poemele. Aşa a apărut Lunar Baedeker & Table Times în 1958, care a avut parte de o singură recenzie dintr-o explicaţie foarte simplă: Mina era poetă citită exclusiv de poeții din cercurile moderniste în care a s-a perindat. Codrescu crede că, dacă ar fi fost mult mai atentă cu propria poezie, Mina ar fi fost mult mai influentă decât Pound şi Eliot, ba chiar „ar fi vindecat cu versul ei cosmic, dar amărui-ironic, prăpastia care s-a creat mai apoi în poezia americană între poundieni şi eliotieni, o prăpastie care devine, cu trecerea timpului, tot mai largă.” Publicul a aflat de ea odată cu mișcarea feministă a anilor ’70, care a acordat atenţia cuvenită celei ce scrisese propriul Manifest cu mult înainte de termen, în 1913. Cu The Last Lunar Baedeker (1982) şi The Lost Lunar Baedeker (1996), lucrurile s-au schimbat, impunând-o definitiv în rândul poetelor remarcabile, greu  de etichetat. A truly feminist & feminine avant-garde icon. Post mortem a apărut şi romanul Insel.

Dada nu are stil, nu are gust, şi nici gust pentru gust şi, după ce puţinele ei bunuri au fost împărţite între muzee şi colecţionari, singurul lucru care a mai rămas este ce înseamnă dada (…) dadaismul îi atrage pe tineri pentru că refuză orice distincţie între artă şi viaţă, între formele de artă sau între oameni şi creaţiile lor. Celula stem a dadaismului, („microbul virgin”) conţine toate posibilităţile de revoltă, distugere şi autodistrugere; este prin definiţie anti: anti-autoritaristă, anti-instituţională şi anti-artă, antitot.(…) – p. 56

Tot Andrei Codrescu oferă răspunsul:

La vremea aceea, ca şi acum, singura problemă cu dada era că, în ciuda influenţei sale eliberatoare, dada era şi este muncă. Spre deosebire de leninism, dada nu promitea nimic, nici utopie, dar nici sfârşitul trudei, nici odihnă. Munca dadaismului nu se sfârşeşte, constând inevitabil în schimbare.

Dacă Tzara şi confraţii lui dadaişti ar fi fost motivaţi de orice altceva decât de simplul fapt de a fi, ar fi promis ceva la capătul Lucrării. Ceva, orice: nemurirea, o societate mai bună, o evadare, o jumătate de viaţă după moarte, un panteism lenevos. Dar ei nu au promis nimic, dar făcând asta au descoperit secretul care îi punea pe „oamenii viitorului” la muncă, astfel încât să poată reinventa dada, de fiecare dată când simţeau că se apropie insuportabila presiune a „realităţii”, cizma techne pe grumaz.– p. 64

ANDREI CODRESCU, „Ghid dada pentru postumani, Tzara şi Lenin joacă şah”, Editura Curtea Veche, 2009,traducere de Ioana Avădani, 260 pag.

Imagini: Communal Cot, 1950 (ansamblu şi detaliu)

Letters Of The Unliving

The present implies presence
thus
unauthorized by the present
these letters are left authorless —
have lost all origin
since the inscribing hand
lost life.

The harshness of the past
croaks,
from creased leaves
covered with unwritten writing
since death’s erasure
of the writer —
erased the lover

Well-chosen and so ill-relinquished
the husband heartsease —
acme of communion —

made euphonious
our esoteric universe.

Ego’s oasis now’s
the sole companion.

My body and my reason
you left to the drought of your dying:
the longing and the lack
of a racked creature
shouting
to an unanswering hiatus
‘reunite us!’

till slyly
patience creeps up on passion
and the elation of youth
dwindles out of season.

Agony
ends in an equal grave
with ecstasy.

An uneasy mist
rises from this calligraphy of recollection
documenting a terror of dementia.

This package of ago
creaks with the horror of echo.

The bloom of love
decoyed
to decay by the finger
of Hazard the swindler —
deathly handler who leaves
no post-mortem mask
but a callous earth.

Posing the extreme enigma
in my Bewilderness
can your face excelling Adonis
have ceased to be
or ever have had existence?

With you no longer the addresser
there is no addressee
to dally with defunct reality.

Can one who still has being
be inexistent?

I am become
dumb
in answer
to your dead language of amor.

Diminuendo
of life’s imposture
implies no possible retrial
by my present self —
my cloud-corpse
beshadowing your shroud.

The one I was with you:
inhumed in chasms.
No creator
reconstrues scar-tissue
to shine as birth-star.

But to my sub-cerebral surprise
at last on blase sorrow
dawns an iota of disgust
for life’s intemperance:

‘As once you were’

Withhold your ghostly reference
to the sweet once were we.

Leave me
my final illiteracy
of memory’s languor —

my preference
to drift in lenient coma
an older Ophelia
on Lethe.

Love Song

Spawn of Fantasies
Silting the appraisable
Pig Cupid his rosy snout
Rooting erotic garbage
‘Once upon a time’
Pulls a weed white star-topped
Among wild oats sown in mucous-membrane

I would an eye in a Bengal light
Eternity in a sky-rocket
Constellations in an ocean
Whose rivers run no fresher
Than a trickle of saliva

These are suspect places

I must live in my lantern
Trimming subliminal flicker
Virginal to the bellows
Of Experience

Coloured glass