am atins un număr de zile egal cu cel ispășit de anumiți condamnați, eliberați înainte de termen pentru bună purtare sau, mai nou, în urma legii recursului compensatoriu.

în sute de zile de nonacțiune, visez tot mai greu, randamentul muncii a scăzut, la fel și puterea de concentrare pe care numai dragostea mi-o destabilizase.

arătăm a oameni apți doar în acte acolo unde știi că nimeni nu e dorit, cu atât mai puțin o femeie: în fața sediului de partid. iată-ne expuși ca o modestă structură demilitarizată, cu capul încă pe umeri, cu picioarele pe pământ, ca niște obiecții apărute în spațiul public, neutru la cele 15 minute de protest (con)lucrătoare și în zile libere, și de sărbătoare.

vocile nu ne folosesc la nimic, gesticulația, nici atât (cauza te leagă de mâini și de picioare); răspundem la legile date pe repede înainte prin simpla prezență (corpul politizat e un ghimpe în ochii puterii iritate).

rezistăm impulsului de-a sporovăi sau de-a bârfi, chiar dacă șoapta nu deranjează pe nimeni; e prea ambiguă, la ea recurg și îndrăgostiții, și fricoșii, și complotiștii;

când socotim cât petreci în trafic, în cozile de la ghișee, din vamă, la o consultație, în statul aici, rezultă timp pierdut pe toate planurile.

nu suntem plătiți de nimeni. chiar dacă ne primim la timp salariile, nivelul nostru de cerere nu scade. am auzit că fotbaliștii de la F. C. Astra rămași fără bani pe ultimele cinci luni au uitat să mai câștige. situația se precipită în austeritate, în indezirabila ei predictibilitate.