erori au fost, erori sunt încă. omul nu se schimbă de pe o zi pe alta, nu poate trăi decât o singură dată, noroc că are la-ndemână autoeditarea. sunt o fericită să mă pot revizui la nesfârșit.
durerea îi înnobilează pe sfinți, pe mine m-a ținut zile întregi inactivă, am ratat ore bune din materie, recuperarea a fost mai grea decât pierderea în sine, deci nu sunt atât de liberă cum se crede.
am tăcut cât de des am putut, nu s-a schimbat mare lucru, nici o piatră nu s-a mișcat din loc. am devenit mai mult subiect de film și de discuție, am dat bine în transmisii live, în statistici și-n poze, Vă vedem a bifat toate criteriile unui fenomen
chit că n-am reușit să arăt cine știe ce curaj, energia aia nebună în stare să oprească tancuri și mașinării de propagandă, probabil că nu am fost destul de disperată, n-o să mă ridic nici măcar la nivelul maimuței virale de pe internet, care s-a pus în calea utilajului de defrișare, încercând să-și salveze habitatul
în schimb, l-am cunoscut pe Sanchez, un șoim mexican dresat, pe cale de dispariție, specie cumpărată pe bani grei de șeicii arabi avizi de vânătoare. nu ți-e totuna când o răpitoare se năpustește cu precizie în direcția ta, când îi vezi ghearele puternice și ai impresia că slăbiciunea din genunchi poate fi mirosită mai ușor decât carnea crudă înfulecată pe nerăsuflate din palma ta îmbrăcată în mănușă de protecție.
îi datorez lui Sanchez bruma de sublim după care încă tânjim, și ea pe cale de dispariție, căci cine se mai oferă voluntar în experimente cu un anume grad de risc, cine mai trăiește netrucat, fără să știe că va deveni imagine?