vara dezvăluie mai multe detalii decât orice alt anotimp: o claviculă prea fină pentru a sprijini un cap obosit, celulita, semne din naștere și tatuaje pe zone de piele în sfârșit libere

vs. același mers prea stingher pentru un scop precis și-o fire energică,

gânduri neterminate, în stare divergentă – eșecul tiparului repetitiv de autosugestie: adună-te.

creativitatea apare atunci când vezi simultan și copacii, și pădurea, plus/mai ales uscăturile.

n-am abilitatea de-a vedea întregul, destructurez mozaicul de dragul cioburilor

cu-atâta potențial în muchii.

când vrei să fii de negăsit, taci, să nu te trădeze accentul. aerul țiuie, încordat de autocenzură și o față încă roșie de efort (plâns sau/și alergătură?) ascunsă în vegetația abundentă.

încă n-am ajuns pe wikipedia, nu sunt nici măcar un ciot. rămân aici pe blog ca anoni(ni)mă.

e asta o binemeritată pauză după o zi de muncă sau repausul necesar din planul de fugă de la locul propriei fapte?

ceva a murit și azi în fașă

cu mesaje subliminale, microdecizii la nivel cerebral.

mai bine bârfești pe la spate decât să pretinzi că spui vreun adevăr.

poezia e forma în care bârfa își găsește metalimbajul numit <sinceritate>.

în construcții, se începe cu fundația; în reprezentare, cu acoperișul, ca harul venit de sus, sau venirea pe lume a unui copil cu capul în jos, de dragul analogiei forțate, al predilecției pentru <numitorul comun>.

ceva a mai murit și azi în fașă

cu pașii numărați de aplicație, calorii arse

și triggeri emoționali inerți: nu m-au atins formele și culorile frunzelor, ondulațiile terenului în pantă, gambele lucioase ale alergătorilor, jocul de lumină și umbră, câinii plimbați de stăpâni;

cortexul frontal a procesat singură dorință care poate inversa temporar raportul dintre om și animal: de ziua mea, îmi voi dărui un câine care să mă tra(c)teze în ritmul impus de el,

și cu cât contactul vizual dintre noi va fi mai prelung, cu atât va crește nivelul de oxitocină,

feedback netrucat și calin.