Are dreptate Andrei Codrescu: poezia, cel puţin, este o artă a uitării. Poate că toată creaţia implică uitarea, ştergerea cu buretele, reluarea de la zero a unei alte variante, ideal mai bună decât precedenta.

Imperfecţiunea implică acel fel de eroare pentru unii, oroare pentru alţii, care ne abate de la moarte, dându-ne febrilitatea perseverentă a insatisfacţiei active, alergie prin care scaunele comodităţii sunt deturnate de la funcţia proprie.

Cum Dumnezeu este invizibil în creaţia sa, tot aşa un autor trebuie să ştie să îşi şteargă urmele biologice şi să construiască o carte care să nu aibă nevoie nici de prezenţa lui fizică, nici de discursul de escortă. Să ştie să se pună între paranteze, ca Elena Ferrante: The only possibility is to learn to put the “I” into perspective, to pour it into the work and then go away, to consider writing something that separates from us the moment it’s complete: one of the many collateral effects of an active life.

Dacă nu am fi înscris prea devreme convenţia perfecţiunii în geometrie, o latură inegală ar fi funcţionat ca pantă de scurgere, aşa cum prevede construcţia eficientă a unei băi contemporane. Am o baie cu acelaşi viciu matematic de construcţie: podea plată pe care apa bălteşte, trebuie împinsă cu căuşul palmelor spre sifon, aceeaşi apă care a fost un potop pe/în capul omului.

Oamenii responsabili de mizeria lăsată în urma evenimentelor de amploare o strâng laolaltă cu instalaţiile artistice, a căror spaţialitate cu efect improvizat nu se mai distinge de un banal reziduu. Amalgamul urmelor.

Confortul unei intimităţi e vizibil în dezordinea prin care îţi permiţi să fii tu însuţi. Să nu îţi pese de deranjul care o exasperează pe femeie. Curăţenia e singura formă necreatoare de ştergere a urmelor.

Există reversul ştergerii: isteria semiotică – o pereche de ochelari căzută pe jos într-un spaţiu expozeu a devenit un obiect artistic tocmai din fetişismul mundan al artei contemporane. O urmă a nimicului, a unei non-intenţii creatoare. Şi ochelarii hazardului sunt tot un fel de eroare care ne abate, cumva, de la moarte.

Un grup de microfoane îndreptate spre un cub de gheaţă în topire, amplasate de oameni obsedaţi de conceptul de timp real al configurării urmelor, au aceeaşi agresivitate ca cele din scena finală a Oraşului nebun al lui Costa Gavras, cu care reporterii vânează subiecte. Tarantula comunicaţională lasă oamenii fără suflare. Şi oamenii devin propriile lor urme, iar cei mai norocoşi învaţă să fugă de ele.

Mulţumesc, Elena Ferrante, oricine ai fi. Cei cu adevărat autentici sunt anonimi, anonINIMI.