Nici un act regal nu este mai singular și măreț, în sacrificiul lui, decât abdicarea. Eul se retrage cu eleganța unei cortine care știe să se dea la o parte, în ciuda greutății catifelei și a presiunilor externe. Nu e acel pas în spate al lașității, cum se crede, ci lateralitate la propriu, o formă de a te desface de pactul tău cu lumea, fără văicăreala înfrângerii personale. Identitatea și demnitatea rămân în picioare, așa că locul lăsat nu e un vid brut, ci o scenografie minimalistă a unei urme majore, plină de umbrele trecutului, de alternative ale viitorului sau, uneori, de pericolul fetișizării muzeale; o tensiune între regret și posibilitate, un interval între atunci, acum și cândva. În locul tău rămâne, totuși, o coroană de oțel pe bune, nu ca cea de la înmormântare, poate chiar o firavă opțiune, chiar dacă nimeni nu a avut curajul să organizeze un referendum prin care oamenii să fie întrebați ce formă de statalitate preferă într-o republică instaurată ilegitim, prin forță. Dar asta ține de istorie, nu degeaba cea mai mare frustrare.

Abdicare

de Fernando Pessoa

Iată-mă, o, noapte eternă, în braţele tale

Şi spune-mi că sunt fiul tău.

Eu, rege încoronat

Care de bunăvoie-am abandonat

Tronul meu de oboseală şi visare.

Spada mea, pentru braţele mele mult prea apăsătoare,

Din mâinile mele virile şi liniştite-am abandonat;

Şi tot aşa, sceptrul meu şi coroana – eu le-am lăsat

În anticameră, ca pe nişte locuri neînsemnate şi oarecare.

Iar cămaşa mea de zale, devenită prea inutilă,

Şi pintenii mei, ţinuta mea de război atât de futilă,

Le-am lepădat în coridorul întunecat.

Cu trup şi suflet m-am desprins de realitate

Spre a reveni în vechea noapte ce absoarbe pe înserate

Peisajul zilei, contemplat cum moare treptat.

(traducere de Dinu Flămând)

Instalație: Susan Zeppellini, Me and the world

Sau: abdicarea ca unul dintre cele mai frumoase gesturi, ca în poemul lui Roberto Bolano din Câinii romantici:

traducere de Marin Mălaicu Hondrari