Aleg cele mai mari greutăți, le dezinfectez, mă așez pe step-ul reebok și aștept ca instructoarea să-și facă triumfal intrarea și să-mi dea impresia că totul este posibil, că pot face față celor mai grele provocări, înainte să mă simt umilită de frumusețea ei. Și uite-așa, într-o secundă sau poate mai puțin, așteptările mele scad ca mercurul dat pe repede înainte în coloana lui de sticlă, iar golul din stomac e același din momentul când un avion se desprinde de sol, sau când o telecabină trece de unul dintre stâlpi și o ia pe o curbă discontinuă până să se redreseze, liniar, spre țintă.

Ajung mereu cu cel puțin 10 minute înainte de începere ca să-mi aleg loc în spate. E bine, nu mă pot vedea în oglinzile care ocupa trei din cei patru pereți. Am spațiul meu de manevră, fără nici un ghimpe critic în coaste, coapse sau fese, dar eu văd în față orice mișcare, toate asincroniile și defectele, știu care fată n-are deloc ureche muzicală și nu mi se mai pare o abatere de la normalitate, fiindcă se străduiește, Doamne, cât se străduiește! De aici, am mici șanse să fiu văzută cum schimb greutățile cu unele mai ușoare după primele două runde de exerciții, când încep s-o las mai moale și trec de la ganterele verzi la cele roșii, adică la jumătate din ținta fixată cu un sfert de oră înainte. Dacă mi se face observație, dau vina pe afecțiuni sau vârstă, fără să abuzez. Îmi place să mi se comande, să mi se impună viteza de execuție, prind foarte bine pe lipsa de voință și încredere, cred chiar că am reușit să dau impresia c-aș fi disciplinată, că m-ar preocupa stilul de viață sănătos, c-aș pune suflet și aș lucra din convingere, nu ca să nu mă las mai prejos decât cele cu 10-15-20 de ani mai tinere și să nu mă fac de rușine. Inspiri pe nas, expiri pe gură. Patru serii de câte opt. Hai că poți, nu uita pentru ce vii tu aici. Da, sportul indoor e un trend, o afacere, așa mă simt mai în rând cu lumea și timpul trece mai repede chiar și pe cea mai oribilă muzică. La sfârșit, facem stretching muscular pe Forever young, cu fețele ca racul, părul și topurile leoarcă, exact ca-n reclama cu Sargenon, în care cei mai epuizați oameni spun că n-au fost nicicând mai fericiți. Imaginea mea despre fericire exclude cearcănele și oboseala, sau poate n-am ajuns eu la acel grad de fericire pentru care ajungi să te târăști la propriu, ca și cum n-ar fi o stare, ci o cursă. Sigur n-au greșit cuvântul, sigur e „fericire” ceea ce simt oamenii ăia?

În urma noastră rămâne un aer închis iar geamurile deschise pentru următoarea tură de cursante nu-l pot alunga în pauza de 10-15 minute. De când vin cu mască, problema mirosului a dispărut, dar ceva a rămas la fel: îmi imaginez că cineva mă vede pe furiș și îmi prinde cea mai bună mișcare, că îi place linia sobră a colanților negri, că lucrez fără să victimizez sau să fac caz de forme, o mostră de simplitate angrenată în acțiuni colective de întreținere. Poate că cineva îmi este recunoscător că sunt atât de ștearsă, încât nu agresez vizual pe nimeni, și poate știe că respectul de sine e mai mult autocenzură decât echilibru și plăcere și-atunci poate că n-ar mai râde de mine. Când aud sirena ambulanței, știu că poate fi glonțul care trece pe lângă ureche și atunci îmi spun că fac ceea ce trebuie să-i deviez traiectoria cât mai departe de mine, fiindcă e mai greu să nimereșți un obiectiv în mișcare.