un avion de ultimă generație dă impresia că poate penetra un soare în asfințit,
că ar fi cel mai progresist spermatozoid umanitar, umanist
dacă i-ai face captură de ecran în clipa de grație, dar
nu merită decât dacă ești unul din fotografii ăia profi de la National Geographic, sau de pe Gulliver, ori Inquam. dacă nu, lucrurile să rămână așa cum sunt,
avionul să traverseze cerul cu sfera sângerie, excedată de convenția frumuseții vesperale
în înșelătoarea juxtapunere a două lumi pentru o clipă tangibile
doar fiindcă sunt privite de la distanța care trebuie,
în avantajul femelei bipede de la sol, care s-a nimerit să fie pe fază
cu bietul ei autocorrect tastând „profit” în loc de „privit”, „excitată” în loc de „excedată”.
avionul a tăiat deja câmpul vizual cu precizia bisturiului lui Bunuel din „Câinele andaluz”
dar fără strop de regie,
în indiferenta, impecabila lui
formă,
viteză
funcție.
realitatea din stratosferă a ratat fuziunea atât de banală
care stă la baza vieții înseși
și care o descrie perfect pe ea
femela umanoidă cu spațiul interior anume conceput să adăpostească un embrion și să dea naștere altei ființe umane
în aventura de conservare a genelor, egoistele gene ale lui Dawkins, care se folosesc de noi ca de niște vehicule.
în femela bipedă, fiecare spermatozoid a ratat misiunea întâlnirii cu ovulul
iar ea se consolează că așa e și în spațiul cosmic, ostil vieții
în care specia umană nu a reușit să intre în contact
cu altă formă de viață,
că singurătatea se întinde peste sisteme solare și galaxii și
de ce să pleci de aici în altă parte
când drumul în sine durează o veșnicie.

https://www.youtube.com/watch?v=79h05vqezJ0