îmi vorbești de luminițele de la capătul tunelului
de parcă ar fi cele de Paște,
nu de finuțe leduri discrete din mașinile cu radar avansat, rulare autonomă a motorului
de ultimă generație
și tapițerie făcută cu imprimantă 3D.
în laboratoare și hub-uri, activitatea continuă
fără decret de (re)deschidere,
iar ce a fost fals nu e acum autentic
doar fiindcă ne place linia trasă pentru a despărți niște ape,
doar fiindcă avem două emisfere cerebrale.
mai avem de așteptat, dar ce mai înseamnă timpul: o zi banală de activitate online, copiată la același indigo obsolet al exprimării și imaginii,
dincolo de mefiență și bolboroseala mâncării – ce-i drept, fierbe mai des ca înainte, dar asta nu mă face mare gospodină atrasă de biochimia tuturor celor văzute și share-uite.
se știe că erorile sunt scăpări ale marii replicări genetice,
că ritmul se rupe prin transcrierea de pe foaie în aplicație
și impresia la cald se duce naibii
fiindcă n-are autosave, ca documentele
așa că de ce să mai opui rezistență
în fața evidenței.
simt cum mă devalorizez de la atâta nefolosire, ca petrolul
dar nu-i o tragedie, am mers mereu pe rezervă vs. pierdere,
parcă m-aș fi pregătit mereu pentru momentul ăsta
când nimeni nu mai cere nimic de la mine.