alergi închis în spațiul sonor dintre două căști, după ce ai dus dorul de ieșire
săptămâni întregi.
spui în mesaj că muzica îți imprimă ritm constant și te-abate de la vraiștea internă,
dar mie mi se pare că alergi atât de indecis, pierdut în peisaj
ca-ntr-un poem de M. Ivănescu, în care nu mai știi de unde ai plecat și unde ai ajuns,
obosit de claritatea luminii în exces, proiectată pe un jilț așezat suprarealist în parc,
când tu visezi să urci fără echipament,
cu mantie roșie și scaunul pliant,
enjoying the silence în stil retro (depeche mode).
condiție fizică spre zero,
temeri în rulaj, durerea persistentă de genunchi,
roata bicicletei mișcându-se în golul memoriei involuntare, aruncată în iarbă de fostul băiat
care-a intrat cu capul în wallpaper
când încă mai credea în paradis:
spițele indistincte în viteză se desfac, revin la locul lor, cuvântul „spiță” are efect eject,
nivel de agitație în creștere, aceeași care te împiedică să te maturizezi – cortex umed, ca cimentul în stand by, înainte de turnare
în formă fixă,
după planul de construcție
negândit de tine.